Grădiniţa Pinochio licitează pentru o viaţă de copil
Grădiniţa Pinochio e mică şi ascunsă între blocuri. Undeva pe Lacului, după Comisariat. Clasa educatoarei Ştefania Baciu este şi ea mică. Douăzeci de prichindei! Inima lor e însă mare! Atît de mare încît, acum trei săptămîni, s-au decis să salveze viaţa unui coleg de clasă, bolnav de ciroză la numai 7 ani. Trei săptămîni de muncă dedicată, de efort prelungit... Şi o reuşită pe măsură! Începînd de ieri, timp de trei zile, aceia dintre noi care vor dori să-i ajute, pot merge la grădiniţa Pinochio pentru a licita pentru unul dintre sutele de obiecte decorative ieşite din mîinile copiilor. Un gest care ar putea salva o viaţă de copil!
Trei săptămîni de muncă pe brînci
La nouă dimineaţa, în clasa doamnei Baciu nu s-aude nici musca. Cei 20 de prichindei sînt deplin concentraţi asupra decoraţiunilor. E a optsprezecea zi de lucru şi pînă la prînz trebuie să fie gata. Ouă de plastilină aşezate cuminte în coşuleţe de hîrtie decupate manual, pahare de şampanie ornate cu flori de primăvară, decoraţiuni din şerveţele, ghirlande de flori din hîrtie creponată... După trei săptămîni de lucru efectiv, cei 20 de prichindei au căpătat experienţă şi au devenit eficace... Unii îndoaie, alţii decupează, alţii lipesc, o uzină de mînuţe dedicate unui singur scop... «Nu a fost de la început aşa. Nu toţi au abilităţi practice. Oboseau, transpirau... Dar s-au lasat motivaţi atunci cînd le-am povestit că lucrările lor sînt pentru un copilaş bolnav. Nu le-am spus cine, pentru că n-am vrut să-i încarc inutil, cu probleme care depăşesc vîrsta lor. Dar le-am spus că, aşa cum lumînarea arde ca să ne dea nouă lumină, şi ei se consumă muncind... Şi ei au înţeles şi unii dintre ei au muncit cu dăruire, pe brînci. Numai cine lucrează în acest domeniu ştie ce volum uriaş de muncă e ascuns în aceste decoraţiuni de Paşte. Nu uitaţi că este vorba despre copii preşcolari. Dar sîntem atît de mîndri şi ceea ce a ieşit din mîinile lor e artă în adevăratul sens al cuvîntului» ne explică doamna Baciu resorturile demersului copiilor.
Evident, nu toţi copiii au putut lucra la aceeaşi intensitate. Unii au abondonat, bucurîndu-se doar de copilărie şi de zilele fără griji. Dar astăzi, toţi fac cîte ceva, iar rezultatele sînt de-a dreptul impresionante!
Ruxandra, Alina, Maria, Flori
Cu mare greutate, rupem din uzina de decoraţiuni 4 prichindele. Băieţii recunosc că fetele au fost mai harnice şi merită să fie fotografiate primele. Ruxandra e specializată în lipit, nu prea ştie ce să ne spună: «Mie îmi place să lipesc şi de aceea am lipit cel mai mult din clasă» ne spune ruşinată. Alina pare mai sigură pe ea: «Mie mi-a plăcut să decupez. Ştiu să decupez orice. M-a învăţat doamna şi ştiu să nu mă tai. Alţi copii le e frică, dar mie nu-mi e» ne spune ea dintr-o răsuflare. Maria vorbeşte singură, fără să mai aştepte întrebările noastre. Ea ştie tot, pentru că e liderul clasei. Şi, în plus, a muncit cel mai mult dintre toţi copiii: «Noi am făcut decoraţiunile şi felicitările pentru un copil preşcolar care are grave probleme de sănătate. Aşa ne-a spus doamna. Apoi o să le vindem şi o să donăm banii ca să se facă bine şi să se întoarcă la el la grădiniţă». Mîndră şi întristată, în spatele copiilor, doamna Baciu oftează. Copiii nu ştiu că băiatul pentru care se organizează licitaţia e colegul lor. Prichindelul n-a mai venit la şcoală de o săptămînă. E internat la spital din nou... A lucrat şi el la decoraţiuni, dar boala a fost mai puternică. N-avem însă timp de emoţii. Flori îşi aşteaptă rîndul: «O să vină Paştele! De Paşte vine Doamne-Doamne la noi. Eu o să plec la Constanţa, dar mama mi-a spus să nu-mi fac griji, că vine şi acolo. Şi mama nu minte, că Doamne-Doamne a venit şi anul trecut».
Licitaţie deschisă pentru un suflet de copil
Pentru ca eforturile copiilor să nu fie inutile, directorul grădiniţei, doamna Victoria Năstăsoiu a acceptat ca cei 20 de prichindei să-şi expună lucrările în cadrul unei licitaţii deschise.Activităţile au început oficial ieri, cînd primele loturi de decoraţiuni au fost adjudecate după serbarea improvizată ad-hoc de toţi preşcolarii din grădiniţă. Evenimentul a fost marcat de o audienţă selectă, inspectorul şef al IPJ Ialomiţa, Viorel Ştefu, însoţit de toată echipa de conducere a instituţiei, respectiv adjuncţii Dorian Voicu şi Cristian Lefter, precum şi de purtătorul de cuvînt Daniela Salaoru. Nu au lipsit nici oamenii de afaceri locali sau reprezentanţi ai acestora. Reţinem şi participarea consilierului prefectului Mădălin Teculescu, Floricica Dumitru şi Nina Beciu fiind, de asemenea, alte prezenţe remarcabile la acţiunea caritabilă. Toată lumea a făcut donaţii, banii urmînd să se constituie într-un ajutor umanitar pentru băieţelul bolnav.
Dreptul la o viaţă normală un transplant de ficat
Adrian este un băieţel de doar 7 anişori. Micuţul este bolnav, extrem de bolnav, iar viaţa sa atîrnă de un transplant de ficat, intervenţie ce pare mai departe ca niciodată. Adrian nu are părinţi. La naştere mama sa l-a abandonat, copilul fiind preluat de Direcţia pentru Protecţia Copilului, sub a cărei îngrijire se află şi acum. Cît despre tatăl său... Nimeni nu-i poate indica copilului cine este acesta. Fiindcă este un băieţel orfan a cărui identitate trebuie protejată, Adrian este un nume fictiv, numele real al copilului rămînînd deocamdată confidenţial.
Încă din primele zile, viaţa nu a fost deloc prietenoasă cu minunea de băieţel. S-a născut cu sifilis, boală moştenită fără regret de la mama sa. Fiindcă trebuiau să-i dea o şansă la viaţă, medicii au încercat să-l salveze. Îndelungatele tratamente la care a fost supus în primele zile ale vieþii au adus cu sine o boală mai necruþătoare: ciroza hepatică. Şi, de atunci, micuþul ce luptă pentru viaþa sa, trebuie să înfrunte un duşman şi mai neîndurător: timpul. Boala nu-i permite o viaţă la fel de normală ca a colegilor de la grădiniţă...
Şansa micuţului a venit însă de la o familie slobozeană, ce l-a luat pe băieţel în îngrijire. «L-am luat pe cînd avea 9 luni. Şi de-atunci nu m-am mai dezlipit de el. Prima dată, l-am luat în probă cîteva zile, timp în care îl putem duce înapoi. Cînd am aflat că e bolnăvior, nu am mai putut să-l dau de la pieptul meu» îşi începe «mama» povestea tristă dar, totodată, fericită, iar lacrimile îi inundă obraji. Vasilica are 48 de ani, un soţ pensionar şi 5 copii acasă. Din cei cinci doar trei sînt copiii ei de buni, ceilalţi doi fiind luaţi în îngrijire de la leagănul de copii. «Pe cel mare l-am luat cînd era clasa I-a, la şcoală, acum a împlinit 18 ani, puteam să-l trimit înapoi, căci statul nu mai oferă protecţie de la majorat înainte, dar aşa ceva nu se poate. Şi el, ca şi ceilalţi, este copilul meu. Se pregăteşte să meargă la facultate, iar noi o să-l susţinem şi o să-l ajutăm cu ce putem» adaugă mîndră de feciorul ei Vasilica. Cu Adrian este însă mult mai greu. Din cauza bolii, femeia este nevoită să stea mai mult prin spitale decît acasă, iar toată familia s-a mobilizat şi luptă pentru salvarea băieţelului. «Cînd am mers prima dată cu el la spital, medicii nu i-au dat mai mult de 2 ani de viaţă. Acum are 7 ani. 7 ani în care a mîncat doar regim alimentar, 7 ani în care a luat medicamente în permanenţă, 7 ani în care nu a fost un copil la fel ca ceilalţi. Dar tot nu ne lăsăm, fiindcă Adrian trebuie să trăiască!» spune pe un tot imperativ «mama». Fiindcă a avut grijă de ei şi nu a făcut deosebire între copiii ei şi ceilalţi, Vasilica este «mama» şi pentru cei doi copii luaţi în îngrijire părintească, căci ambii o consideră drept mama lor...
Cînd nu este la spital, Adrian merge la grădiniţă, într-un colectiv de copilaşi inocenţi ce nu cunosc ce înseamnă bolile şi răutăţile vieţii. Actual, băieţelul abia externat din spital, speră în şansa unei însănătoşiri, şansă ce, cu siguranţă, i-o poate oferi transplantul de ficat, intervenţie ce îi poate salva viaţa. Adrian este pe lista de aşteptare a unui spital bucureştean de peste 2 ani de zile, fără vreo speranţă de urgentare a intervenţiei. Şi, în fond, intervenţia este costisitoare... «Nu vreau să cer nimic nimănui. În toţi aceşti ani m-am descurcat cum am putut eu. Primesc lunar de la stat bani pentru că îl îngrijesc pe Adrian şi mă mai ajută copiii mai mari. Direcţia îmi decontează şi tratamentele. Nu vreau să cerşesc nimic, nimănui» spune Vasilica. Dar Adrian are nevoie de ajutor. Ajutorul fiecăruia dintre noi îi poate uşura viaţa. Căci traiul zilnic al copilului nu se rezumă doar la tratament, Adrian necesită mîncare de regim, drumuri repetate la Bucureşti şi alte cheltuieli ce îi pot aduce bucurii simple pentru noi, dar fericite pentru micuţul de 7 anişori...
(434 vizualizări - 0 comentarii)
Comentariul tău: