REPORTAJ
Trecea fanfara militară...
Într-un oraș în care nu plouă de trei ori pe saptămînă, cum spune poetul, dar de peste tot din asfalt țîșnește apa, în plină criză, dar necombătută în niciun fel, cu o administrație care nu se remarcă prin nimic, dar nu pierde niciun prilej pentru a declara că face de toate, la Slobozia se mai întîmplă și lucruri bune! Iar fanfara municipală e unul dintre acestea. Poate singurul a cărui utilitate nu poate fi contestată...
Secretul de stat de la Cercul Militar
Fanfara repetă la Cercul Militar. Uneori, seara, dacă aerul e limpede, se aude din stradă. De obicei, la sfîrșit de săptămînă. Încercăm să aflăm cînd, dar ne izbim de un cerber uman pe post de administrator care ne declară că nu știe nimic, dar că instrumentele fanfarei sînt proprietatea Cercului Militar și, prin urmare, nu pot fi fotografiate. Insistăm, dar e inutil: «n-aveți voie, nu înțelegeți!? Fotografiatul e interzis!» Nu înțelegem. Alegem să revenim către seară, la repetiții. Cercul Militar e același de 20 de ani. Uși umflate în țîțîni, coridoare lugubre și becuri chioare, o senzație de pustiu înghețat. Cerberul lipsește! Îi descoperim la etaj, încălzind tromboanele și trompetele din dotare. Zgomotele umflă pereții, se răsfrîng pe coridoare. Înăuntru, vacarmul e imposibil de acoperit cu vocea. Sînt vreo 15, tineri, dar și în vîrstă. Se încălzesc cîntînd. Înăuntru e mai frig decît afară. Pe peretele din spatele lor, un banner uitat anunță deschiderea Conferinței ANCMRR, din martie 2008. Aceasta este Fanfara Municipală Slobozia. S-a înființat în primăvara lui 2009. A devenit funcțională în mai puțin de două luni, pentru că fiecare dintre cei prezenți au studii de specialitate. Vin de la Galați, de la Brăila, de la Călărași. Și sînt plătiți lunar cu 300 de lei ca să cînte atunci cînd autoritățile îi solicită. Spun că nu merită efortul, dar o fac pentru comunitate pentru că știu că dintre toate serviciile publice acesta este cel mai apreciat.
«Eu am cîntat pentru Nixon și Kim Ir-sen!»
Profităm de o pauză și facem cîteva fotografii. Trompete, trombon, fligorn, tobe, cazane, cinele. Fiecare după chipul și asemănarea stăpînului. Constantin Vulpe vine de la Buzău. La el acasă e dirijor, aici e instrumentist. L-au chemat pentru că e bun. Îl întrebăm ce ar face dacă ar trebui s-o ia de la capăt. «Tot asta! Dacă m-aș mai naște o dată, tot asta aș face. E cea mai frumoasă meserie din lume. Aici, dacă greșești o notă, se uită, se duce în vînt. Nu-i ca la strung, să-ți sară în cap! Dar trebuie să-ți placă, ca să nu ți se pară greu. Vorba ceea... Și să te uiți după o femeie e greu, dacă nu știi ce să-i faci. Dar mie mi-a plăcut și una și alta. Așa am ajuns să cînt în fanfara care l-a primit pe Nixon, pe Kim Ir-sen... Și mulți, mulți șefi de state...Apoi am fost la festivaluri de gen în străinătate... Am cîntat peste tot, pînă și la San Remo. E mare lucru pentru mine. Și e mult și pentru fanfară, domnule, pentru că acolo, în străinătate, autoritățile au mai mult respect pentru muzica de fanfară. Aci toți vor, dar vor gratis!» spune instrumentistul. Constantin Vulpe are 52 de ani și, ca militar de carieră, crede că a avut parte de toate bucuriile pe care le poate oferi muzica de fanfară. Andrei Petrescu cîntă la trombon și vine de la Brăila. Acolo a urmat Școala de pregătire pentru muzicile militare. E cel mai tînăr dintre membrii fanfarei și visează să facă carieră: «îmi place ce fac și am ce învăța de la oamenii de aici. Dar fanfarele nu merg prea bine în ziua de azi. Sînt puțini tineri interesați, iar cei care vor să cînte nu sînt plătiți. Aici e o fanfară particulară, mult puțin, ni se dă ceva. Dar în alte locuri e mai rău».
Un pui de fanfară pentru Municipală
Victor Păpușoiu e și el tînăr, n-are 40 de ani. Cîntă la clarinet și e dirijorul fanfarei municipale. E șef al catedrei de alămuri la Liceul de Artă și visează cu ochii deschiși la o vremea cînd fanfara pe care o conduce acum va deveni celebră. Și nu numai. «Noi vrem să facem o fanfară închegată, completă. Din păcate, oamenii sînt puțini, trebuie să vină de prin alte părți. Așa că singura soluție e să ridicăm o fanfară locală» adaugă Victor. Soluția e practică și la îndemînă: elevii Liceului de Artă. Cu ajutorul profesorilor și sprijinită de autoritățile locale, fanfara municipală ar putea susține formarea unei pepiniere de fanfariști: «și copiii ar putea cînta în fanfară. Sau am putea forma o fanfară de elevi, pentru viitor. E păcat să rămînem așa dacă avem posibilitatea. Singura problemă sînt instrumentele». Instrumentele costă. Clarinetul pe care îl are Victor Păpușoiu, de exemplu, costă 1400 de euro. Iar o trompetă bună sare de trei mii. «Există și mai ieftine, evident... Cu unele dintre ele chiar cîntăm, sînt ale Cercului Militar. Dar sunetul nu e același. Și în loc să auzi un singur sunet, uniform le auzi pe toate. Dacă nu ești de meserie nu-ți dai seama. Dar te supără la ureche. Și-atunci nu-ți place...» povestește profesorul. După cum spune Victor Păpușoiu, fanfara e un lucru mai serios decît pare la prima vedere. Și mult mai greu de realizat decît ne putem închipui. În spatele fiecărui recital stau sute de ore de repetiții și mii de ore de practică individuală. Dar rezultatul, ca cel pe care slobozenii îl vor vedea de Crăciun, în cadrul unui recital public, merită orice efort. «Pentru că oricît ne-ar fi de greu și oricît de săraci am fi, o fanfară militară e un motiv de mîndrie și o bucurie pe care numai muzica ți-o poate oferi»...
12 Decembrie 2009, 16:32 (10585 vizualizări - 0 comentarii)
