REPORTAJ
Vieți din dragoste
El are 84 de ani, ea 82. Pe ea o cheamă Ioana Baciu și ne spune că s-au iubit: «Ne-am iubit de prima dată amîndoi, ne-am luat din dragoste. Și trăim și-acum tot din dragoste și frumos». Pe el îl cheamă Iulian Baciu și încă nu s-a refăcut după o fractură mai veche, căpătată prin 2004. A trăit destul, dar încă mai iubește viața alături de ea: «Dacă ne-am opri din muncă, am muri! Dar dacă muncești, în orice vreme ai trăi, e bine». Amîndoi sînt din Grindu, o comună din Ialomița departe de șoseaua națională. Iar noi credem că, atîta timp cît oamenii asemenea lor încă mai există, România profundă despre care se vorbește atît de mult pe sticla televizoarelor încă are o șansă.
Mături pentru o găleată de apă
Pe Iulian și Ioana Baciu i-am găsit într-o zi cuminte de octombrie, în curtea casei, făcînd mături pentru o vecină. El le stinge în sîrmă, din coadă, ea le coase la trei ațe, cu undreaua, cum a moștenit meșteșugul de la tatăl ei. A vîndut mături multe, la tinerețe. Le făceau pentru Colectivă, că se cereau. Cu banii de pe ele a crescut 3 fete, și-au făcut facultăți și le-a făcut pe două inginere și pe una asistentă. «Acum facem aici, pentru o vecină. Dar nu prea-i meiul bun, că nimeni nu-i mai știe secretul. Le dăm, că acum nu mai ne trebuie bani așa, ca înainte. Da’ avem nevoie să ne deschidă cineva poarta, să ne care o găleată de apă. Că de-acum noi sîntem bătrîni» ne spune Ioana. Mătura se strînge cu un clește, ca să se așeze frumos. Cleștele e de lemn, două stinghii lustruite de vreme, moștenite și ele: «De 30 de ani a murit taica și tot de-atunci le am și eu. N-am avut altă meserie decît asta și sapa. Cu ea ne-am ținut și cu ea am făcut casa asta și bruma de avere din curte». Curtea are 15 ari, vreo 7 rînduri de vie și 50 de păsări. Nu mai țin animale, că sînt bătrîni și n-au voie carne. În curte și peste vie stăpîn a rămas Iulian. Nu-l ajută nimeni. Și nici n-are s-o facă atîta timp cît mai poate sta pe picioare: «În fiecare dimineață îmi spun ce am să fac. Și mă silesc să termin. Nu ca altădată, că nu mai e vlagă... Dar încet și cu răbdare le dovedesc pe toate. Acum mai am vreo două rînduri de săpat, dar a plouat și e pămîntul greu. Da’ cum se mai zbicește, le dovedesc și pe-astea!». Iulian a încercat să-și ia un ajutor, pentru vie. Dar oamenii sînt grăbiți, nu mai știu să muncească: «Via trebuie ascultată, ca să știi de unde să tai! Dar nimeni nu mai are răbdare!»
Un covor pentru 100 de ani
Insistă să le vizităm casa. O cameră, două, odaia de iarnă, cea de la drum, unde au să-i aducă copiii înainte să-i ducă la cimitir... Și covoarele! Cel de la ușă e vechi de peste 100 de ani. Ioana l-a moștenit de la bunica și ea de la străbunica. Pare neatins. După cum neatinse de vreme par și odăile, fiecare cu covoarele ei. Ioana are multe, nici nu le mai știe numărul: «Mi-a fost drag să le țes. Acum războiul e în pod, că nu mai pot lucra. Dar covoare am, am și de vînzare, dacă vă face trebuință». Covoarele Ioanei sînt din lînă și, desfăcute, miros a reavăn. Ori poate e de la toamna care se strecoară pe ușa uitată deschisă! Ioana le laudă pentru că sînt ale ei: «Nu mai găsiți, nici covoare nu se mai fac. Dar să știți că nu le dau ieftin. Așa că dacă vreți, strîngeți bănuți și veniți înapoi... Aici ne găsiți!». La poartă, Iulian își amintește de cele rămase nespuse: «V-am spus de toate și am uitat ce era mai important. Am trei nepoți, că fiecare fată are cîte un baiat. Și sînt bucuros de ei ca de altceva. Ăla mic e înalt, are 1,95. A dat de carnet și n-a luat, dar cred că toamna asta îl ia. E anul II, la facultate. Și pe toți îi iubesc mai mult decît pe fete, că ei sînt sufletul meu. Așa să știți!». Înainte de plecare întrebăm iar de mături: «Vreți să știți secretul, nu-i așa?! Haide că vi-l spui. Secretul măturii stă în săpatul meiului. Meiul trebuie și el săpat. Dacă-l sapi și-l rărești, face spic pînă sus și iese mătura bogată. Dacă nu, rămîne ca ăsta de-l lucrăm, doar pe poale. Așa-i și cu oamenii...».
30 Octombrie 2010, 13:32 (22134 vizualizări - 5 comentarii)
Comentariile cititorilor:
(6 Decembrie 2013, 13:29)
De aproximativ o ora citesc acest site si de aproximativ 10 min. au inceput sa-mi curga lacrimile dupa ce am citit despre unchiu' Iulica si despre tanti Oita. Intr-adevar au fost niste oameni f. cumsecade toata viata lor, si muncitori, si respectosi. Nu au castigat mult, dar au fost cumpatati, chibzuiti si au avut o familie armonioasa, au dat educatie celor 3 fete, ale lor. Tot timpul s-au gandit sa mai faca ceva pe langa casa cu putinii bani castigati, cu truda. De ce nu i-a intrebat autorul articolului si ce pensie au dupa o viata de truda ??? I-am vizitat ultima data in primavara lu' 2013 cand am stat in Romania (cu practica "erasmus" /spaniola) 3 luni. Imi este tare dor de ei si de amintirile copilariei in legatura cu dansii, si de fiecare data cand vorbesc pe skype cu fratele meu Costel (locuieste tot acolo in sat in casa parinteasca a lu' unchiu' Iulica - ii ajuta mult pe batrani, ii duce cu masina la biserica, la targ, le duce la moara ... dar la batranetea lor, nu poate face nimic) il intreb si de ei. Poate ii mai prind in viata si in primavara lu' 2014, cand intentionez sa ma intorc definitiv in tara, si o sa-i mai ajut si eu, cate putin la batranete, cate zile or mai avea. Le doresc sanatate multa, este cel mai important pentru ei acum. nepotul Aurel Baciu
(8 Ianuarie 2013, 17:55)
sunt niste oameni de nota 10........bv lor greu se mai gaseste asemenea oameni in tot grindu'..
(19 Noiembrie 2010, 09:04)
Sunt niste oameni de treaba, cu mult bun simt si foarte muncitori.Posibil ca unii tineri din Grindu sa ia aminte de la aceste persoane ca au multe de invatat.
(3 Noiembrie 2010, 17:58)
imi pare fff bine de ei.bravo lor si sa mai traiasca
(31 Octombrie 2010, 06:03)
Sa fie sanatosi atatea zile cat vor mai avea. Cu drag deschizi poarta parintilor si bunicilor, care asemeni lor indiferent de greutatile vietii si-au pastrat demnitatea.