REPORTAJ

Cititoarea

Are 15 ani ani împliniți și ochii copiilor din picturile lui Tonitza. Se recomandă «un spirit bătrîn în trupul unui copil». E prima la ea în clasă și vicepreședinte al Consiliul Școlar al Elevilor... Își dorește să ajungă profesor universitar la Facultatea de Litere. Profesorii spun că este un fenomen, prietenele că «e minunată», băieții se topesc după ea... Învață, merge la olimpiade, scrie la revista liceului... Însă ceea ce o face singulară în generația pe care o reprezintă e faptul că... citește! Într-o țară fără busolă, într-un județ cu valorile răsturnate, într-un oraș încremenit în trecut, în fața unui sistem de învățămînt caduc, Bianca a ales să parieze totul pe această îndeletnicire, desuetă pînă și pe rețelele de socializare...

«Un spirit bătrîn într-un trup de copil»
E subțire ca o ramură de salcie și, dacă n-ar fi roșă în obraji, am bănui-o de anorexie. E politicoasă și rezervată, lipsită de inhibiții, serioasă și... puțin cam prea matură pentru gustul nostru! Nu o vexează remarca... Se recomandă «un spirit bătrîn într-un trup de copil». O cheamă Bianca Elena Necoară și este elevă în clasa a IX-a la Liceul de Artă din Slobozia unde, spune ea, «mi-am dorit foarte mult să învăț, pentru că este un liceu foarte bun!». A intrat prima în clasa ei, cu media 9,77 și este considerată de către profesorii ei «unul dintre mulții elevi-fenomen pe care îi are liceul». «Primul meu scriitor a fost Mircea Eliade. El mi-a deschis porțile... cu „Nuntă în cer“! Am citit foarte multe din cărțile lui... și m-au impresionat. La fel și povestea lui de viață. El nu a vrut o familie, eu îmi doresc una... Mi-a plăcut faptul că a spus că s-a simțit ca o zdreanță în pumnalul Demiurgului cînd l-a citit pe Giovanni Papini. Și eu l-am citit apoi și mi-a plăcut Giovanni Papini...» începe Bianca povestea unei adolescențe trăită prin și pentru citit. Timp de o jumătate de oră ne poartă printre filele cărților pe care le-a citit, le citește și, mai ales, le va citi. De la Dostoievski la Blaga și de la Camil Petrescu la Paul Coelho, totul îi pare accesibil și aproape de suflet: «Cel mai mult îmi place să citesc. Îmi place să citesc la mare, pentru că eu cred că marea m-a educat mai mult decît biblioteca mea. Uneori simt că nu cărțile m-au educat, ci natura. Cît citesc? Nu știu, nu le număr... Citesc o carte pe zi! Nu, nu atît de mult, atît de repede! Cam 200 pe an, dacă ar trebui să aproximez, pentru că nu citesc chiar în fiecare zi. Există și zile în care nu simt nevoia asta. Zile în care, de exemplu, aș vrea să-l cunosc pe Dan Puric, pe care îl consider un ortodox adevărat. Am citit „Fii demn“ și îmi place felul în care a scris despre mama lui. E foarte aproape de felul în care simt eu! Și eu mi-aș dori să scriu o carte despre mama mea... Și eu scriu! Poezie, proză... Deocamdată nimic finalizat! Dar lucrez la asta...».

Avatarurile adolescenței de scriitor
Într-un fel, ingenuitatea cu care Bianca vorbește despre sine, dezvăluie și dezvăluindu-se, o protejează. O întrebăm dacă nu o deranjează faptul că se expune astfel. «Nu, de ce?!... Eu cred în oamenii din jurul meu. Și, în același timp, eu însumi sînt un spirit critic. De aceea îmi doresc să înființez un club de lectură. Știu că mai există, dar unul în plus nu strică!». Cînd nu citește, Bianca ascultă muzică clasică și crede într-un viitor modelabil după chipul și asemănarea cărților sale: «Sînt cărți pe care le citesc și nu îmi plac. Și cărți cu care rămîn pentru totdeauna!». Dincolo de robia cititului, așa cum vă spuneam, Bianca este un elev ca oricare altul din liceul ei. Învață pentru olimpiada de Filosofie, pentru cea de română, scrie la revista liceului... «Sînt foarte mulți elevi ca mine, dar ei nu ies în evidență. Eu am ales să merg la olimpiadă pentru că o iubesc pe profesoara mea de Română, doamna Grecu... Și la Filosofie, pentru că îl iubesc pe Platon. L-am citit și mi-a plăcut foarte mult, peste măsură. Phaidon! Despre suflet! Nimic nu poate fi mai frumos de atît... Dar cel mai mult îmi place să citesc în mijlocul naturii. Acolo mă regăsesc, trăiesc un fel de vibrație, unică, neintermediată de nimic. Nimeni nu înțelege asta. Dar eu așa simt. Și nu îmi e rușine să spun ceea ce simt!». O acuzăm de fugă de realitate, de teama de responsabilitățile școlii, ale vîrstei. Cui îi mai trebuie un club de lectură într-o lume mercantilă și dezabuzată? «E părerea dumneavoastră. Și nu numai, știu. Șapte din zece oameni din jurul meu gîndesc la fel... Și nu au niciun țel, niciun orizont, trăiesc de azi pe mîine! Dar eu am, nu fug nicăieri. Dacă ar fi după mine, nu aș veni la școală. Aș sta singură și aș citi. Și aș scrie. Simt că aș reuși, că aș putea să fac asta toată viața. Evident, mulți vor asta. Mulți o fac... Dar eu îmi doresc ceva mai mult, eu îmi doresc să devin scriitor, să simt, să simt toți oamenii și să scriu despre asta!». O lăsăm pendulînd între scriitorii cărora și-ar dori să le semene... Eliade, Hemingway, Rebreanu, Paler, Guy de Maupassant. «Am plâns citind Ciuleandra. M-am bucurat și am plîns. Nu mă așteptam să plîng la o carte de Liviu Rebreanu! Și vreți să vă mai spun ceva? Unul dintre citatele mele preferate e scris de Octavian Paler: „Sînt liber pentru că nu mă tem să iubesc ceea ce va muri!“. Nu-i așa că-i frumos?».

3 Decembrie 2013, 13:45 (7531 vizualizări - 6 comentarii)