REPORTAJ

Meșterul Repară Tot

Pe vremea lui Ceaușescu, fiecare cartier din Slobozia avea meșterul lui. Unul repara frigidere, altul televizoare... Nea Gică, de la Sculărie, făcea la strung, la Combinat... Toți trăiau și toată lumea era mulțumită. Acum, meșterii de altădată sînt tot mai puțini și tot mai bătrîni. Iar ei, deși împinși în uitare de dictatura societății de consum, încă mai visează să predea cuiva zestea meseriilor pe care le-au deprins de-a lungul unei vieți. Marian Chirea este doar unul dintre ei.

Meseria de meșter
Marian Chirea are 65 de ani și i s-a dus vestea prin oraș că poate repara orice. Specialitatea lui sînt însă electronicele. De la telefoane de ultimă generație și pînă la camere foto, trecînd prin banalele mixere de bucătărie sau aspiratoare, toate i-au trecut prin mînă și pe toate le-a reparat. «Nu știu să spun cîte am reparat la viața mea. Sute, mii... cine mai știe?! Dar mi-a plăcut mie să șurubăresc și nu mi-a fost frică să îmi bag nasul prin ele!» își începe nea Marian povestea unei meserii pe care a deprins-o prin anii ’60, cînd era elev. «Prima dată am construit un radio cu galenă. Aveam nevoie de sulfură de plumb și mi-aduc aminte și acum că am găsit-o la București... Era scumpă la vremea aia. Dar nu aveam căști! Și tata avea în casă un patefon vechi... Iar un băiat din vecini avea niște căști frumoase, pe care mi le doream eu, pentru radio. El voia patefonul, iar eu voiam căștile. Dar patefonul nu mergea. Așa că l-am reparat, i l-am dat lui, iar el mi-a dat căștile ca să le pun la radio. Și uite așa, dintr-una în alta, am început să învăț...». De profesie însă, Marian Chirea a fost ceferist. Și a ieșit la pensie impegat. «Am ieșit la pensie la 52 de ani, că au vrut să scape de noi... Și atunci m-am angajat la un centru de reparat telefoane, că atunci erau la modă, erau peste tot. Mai sînt și acum, dar lumea nu prea mai repară. Atunci am deprins chestii de finețe, să lipesc cu aer cald, să desfac circuite cu penseta. Mi-a plăcut, ce să zic... Și, dacă mi-a plăcut, de asta am avut parte. Cînd ai pasiunea asta pentru tehnică, pentru șurubărit, faci mai mult de plăcere, decît pentru bani. Iar în ultima perioadă am început să repar camere video și stații de emisie recepție, cu lupa și penseta. Mă și mir că mă mai țin ochii!» ne spune zîmbind.

Și meșterii au pasiunile lor
Atelierul lui Marian Chirea e acasă, într-o cameră. La fereastră, pe masă, o chinezărie foto așteaptă să fie reasamblată. «S-a așezat pe ea. A avut noroc că nu s-au rupt piciorușele astea de plastic, că nu o mai puteam repara...» ne spune în treacăt. Pe unul dintre pereți, pînă aproape de tavan, așezate unele peste altele, sînt înșirate tot felul de cutii... «Astea sînt stații radio, stații de emisie-recepție... E ceva ce îmi place mie, că sînt radio-amator. Uite, asta e o sursă de la un radio-amator din Dragalina. Nu-și mai face treaba și mi-a adus-o mie la reparat. Dar nu se mai găsesc piese, nici măcar pe net...». Pe peretele opus, așezate pe căprării, în sertare, sînt adunate piese de schimb... Unele au dimensiunile unei gămălii de ac. Într-un colț, un aparat cu lămpi mari cît pumnul. «Acesta e un aparat care mărește puterea de emisie, de la 100 de wați la 1000 de wați. Cînd se încălzește, la o lampă de-asta citești o carte fără probleme!». Într-un dulap, Marian Chirea păstrează aparate foto vechi, de 30-40 de ani, și o cameră de filmat pe 8 mm, funcțională. «La vremea ei, a fost o bijuterie. Acum cred că e bună pentru vreun muzeu, ceva... Într-o bună zi am să o duc!» ne spune el. Însă pasiunea ascunsă a lui Marian Chirea rămîne radio-amatorismul. «Pe vremuri era un cerc de radio-amatori... Să tot fi trecut vreo 100 de copii și oameni pe acolo. Anul trecut, un colonel de la Fetești, mi-a transmis salutări... Fiindcă acolo s-a îmbolnăvit de pasiunea asta!». Stația de radio-amator a lui Marian Chirea e lungă de-o palmă. Și lată tot atît! «Da’ cu stația asta pot să iau legătura cu radio-amatori din toată lumea. Iar în caz de, Doamne ferește!, un cutremur sau altă nenorocire, cum a fost în Nepal, asta e singura soluție de comunicare. În Ialomița mai sîntem vreo 30, toți pasionați. Și ne-am dori să putem să-i învățăm și noi pe copiii ăștia ce știm, să le arătăm ce se poate face... Dar pînă acum Primăria doar ne-a promis, Consiliul Județean la fel... Și e păcat, că, uite, încet-încet, rămînem tot mai puțini și nu mai are cine să ducă mai departe ce am învățat...».

30 Iunie 2015, 11:25 (7478 vizualizări - 5 comentarii)