REPORTAJ

Azilul de noapte al Sloboziei

În mai 2014, administrația locală inaugura în Cartierul Bora un Azil de Noapte pentru persoanele fără adăpost. Investiția a depășit 250 mii de lei, iar în clădirea ascunsă pe una dintre străduțele întortochiate ale cartierului locuiesc, noapte de noapte, 20 de persoane fără adăpost. Sînt aceiași oameni pe care îi vedem dimineața cerșind pe străzile orașului. Au copii, au boli și dureri, visează, luptă pentru fiecare dumicat... Si, mai presus de toate, speră că într-o bună zi vor avea un acoperiș doar al lor deasupra capului, «ca toată lumea!»...

La azilul de noapte
Sînt aceiași cu care orașul ne-a obișnuit de 25 de ani. Gagariță, cu chipul lui de copil bătrîn, Victorița care cerșește lîngă mașinile bogaților de la Select, Cornelia, care bate covoarele prin cartierele de case pentru 10 lei chinuiți, Mia, Cezar... Toți sînt 20. Și doi elevi! Unul de 10 ani, care merge la școala din Bora, și Vasile, care vrea să ne spună povestea lui, dar nu vrea să fie fotografiat. Centrul e o casă ascunsă în spatele fostului IAS, pe o străduță care se înfundă. Pe el scrie «Centru persoane fără adăpost» iar înăuntru e mai bine decît prin blocurile Sloboziei... Căldură, geamuri termopan, internet, apă caldă, acces la aragaz pînă la orele 16,00. Camerele respiră un aer cazon. Cuverturi întinse la dungă, haine așezate frumos pe umerașe... Pînă și plușurile care înveselesc camerele sînt așezate ordonat, ca pentru inspecție. «Aici vine numai cine nu e certat cu apa! De-aia e curat!» ni se explică. Ca să stai la Azilul de Noapte al Sloboziei trebuie să faci cerere la primărie, «să îți faci zilele de muncă» și «să nu faci prostii». În schimb, primești 140 de lei și casă. «Mîncare nu ne dă nimeni, trebuie să se descurce fiecare!» ni se explică pe mai multe voci.

Poveștile tuturor, poveștile nimănui
Viorel Iulian Mescovschi are 30 de ani și este al orașului de cînd se știe. Muncește, are clienții lui, face comisioane... «Am crescut la Casa de Copii și sînt pe stradă de 12 ani. Nu m-am dus nicăieri, că nu cunosc altă viață. M-am obișnuit aici, cu orașul. Și muncesc, să știți. Iar cine e mulțumit, mă recomandă!». Victorița are 35 de ani și 4 copii, cel mai mare de 12 ani. Și un vis, să aibă casa și pămîntul ei. «Lumea zice că sînt nebună și mă judecă. Dar eu am familie, să știți... Familie bogată, cu pămînt... Sîntem 11 frați și avem 10 mii de metri de pămînt. Și eu strîng acum bani ca să fac succesiunea și să am și eu pămîntul meu și casa mea. La Călărași!». Ioana Miu are 40 de ani și un copil de 10 ani cu ea, aici în Azil. Cîndva a avut casa ei, dar acum trăiește cu toți, la grămadă. «Ne descurcăm greu, dar mergem înainte. Eu am locuit la Școala 13, dar n-am mai putut plăti chiria. Am fost angajată la Vivani, dar s-a îmbolnăvit copilul. Apoi nu m-a mai primit înapoi. M-a ajutat doamna Mariana, dar cu cine să las copilul mic?!». Vasile Boca are 19 ani și învață la Liceul «Mihai Eminescu». E cuminte ca o fată și învață să ajungă croitor. «Asta vreau eu. Să am o meserie, o casă a mea, o familie... Dar dacă nu ai școală, nu poți să faci nimica. De-aia învăț! Iar într-o zi o să ajung și eu om ca toți oamenii!»...

Plușurile care țin loc de oameni
Cornelia Florentina Vărzaru are 33 de ani și colecționează plușuri. Nu cerșește și nu a cerșit niciodată. «Eu muncesc, domnu’. Bat covoare, vînd urzici, merg la ciuperci...Toamna cu nucile, primăvara cu verdețurile... Înainte am stat cu chirie chiar în Bora, la o familie. Dar cînd nu s-a mai putut, am venit aici. Eu n-am fost niciodată pe stradă. Am fost la apartament la B38, am muncit!...» ne spune dintr-o răsuflare. Știe că nu e nicio rușine să cerșești, dar ea n-a putut. A vrut să muncească, să aibă banul ei și un acoperiș deasupra capului. Muncește prin cartierele de case, la bătut de covoare. Și e necăjită cînd primește doar 10 lei după ce a muncit toată ziua. «Lumea vrea gratis și nu e niciodată mulțumită. Dar nimeni nu știe că și eu trebuie să trăiesc. Cum să trăiești din 10 lei după ce muncești o zi întreagă?». Cînd nu bate covoare și nu are grija burții, Cornela mîngîie plușurile. Pe Cocolino, pe Pinochio, pe Lizuca... «Mie mi-au plăcut cîinii de cînd mă știu, din clasa I. Dar aici nu mă lasă cu ei. Așa că îi am pe ei. Îmi faceți și mie o poză cu toți? Cel mai mult îmi place de Lizuca. Dar toți îmi plac, să știți!». Cînd își mîngîie plușurile, Cornelia e fericită. Plușurile sînt mai bune decît oamenii, nu fac rău și nu-și bat joc niciodată de tine. De-aia le iubește Cornelia.

24 Noiembrie 2015, 10:05 (12588 vizualizări - 16 comentarii)