REPORTAJ

Reportaj în orașul Președintelui

Victor Moraru s-a autoproclamat Președinte European peste un județ rural. Nu-i contestăm decizia, că partidul care l-a propulsat pe lista de consilieri județeni are voturile a peste 50% dintre alegători. Dar am fost curioși să descoperim ce a lăsat în urmă după 16 ani de administrație la Amara, singurul oraș-stațiune al județului. Și, mai ales, ce spun oamenii pe care i-a reprezentat în toți acești ani despre el și realizările sale administrative...

La orașul lăudat... Amara începe de la Centrul de Informare Turistică deschis fix în 29 decembrie a anului trecut. A costat 600 mii de lei, bani europeni, și are ușa încuiată. Ne amintim că domnul președinte, pe vremea cînd doar visa să i se spună așa, ne-a declarat că e sătul de lucruri ieftine și plecăm mai departe. În dreapta e stațiunea pe care o știe toată lumea, că doar nu degeaba s-au cheltuit 10 milioane de euro europeni în 2 mandate. Alegem stînga, pe drumul Fermei. Strada e pietruită, dar e singura din zonă. Din ea radiază către oraș străzi de țară, cu șleauri adînci... N-a mai plouat demult, dar apa băltește ici și colo. Ghiță Marin are 55 de ani și a ales Amara acum 20 de ani, pe vremea cînd domnul Președinte nici nu visa să-l facă oraș. Ne spune că avem noroc c-am nimenit înainte de ploile de toamnă. «Oraș o fi în centru, la Pelișor... Aici la noi e țară și așa rămîne! Pînă prin 2002-2003 n-am avut nici lumină... Acum avem, dar nu e canalizare! Doar pe aici, pe Fermei... Acum străzii îi spune Aurel Pană! Cine nu are canalizare, la vidanjă... Un milion juma’, altfel nu se uită la tine. Gaze nu, aia nu... Dar impozitele le-a mărit de 3 ori, de nu mai știi încotro să o iei...» spune nea Marin. De impozite se plînge și nea Țuțu: «Amara e oraș, dar stăm în nămol pînă la genunchi! Dar cu asta ne-am învățat, impozitele ne omoară. Plăteam pînă într-un milion, acum mi-a cerut 3!». Noi o luăm la întîmplare, pe străzile pline de șleauri. Nimerim pe strada Decebal și mașina se sperie. Noroiul trece de axul roților. Undeva, pe Băilor, la capătul străzii, apar dintr-un lan de bălării primele semne de civilizație. E un trotuar de pavele care merge către nicăieri. De-a dreapta lui e porumb, de-a stînga e lucernă. Casele locuite sînt mai la vale...
Ion Ignat stă la numărul 17 și spune că se judecă de 12 ani cu primarul Moraru și administrația lui: «Eu și juma’ de sat, că nu-l mai satură Dumnezeu! Mi-a luat un loc de casă și un hectar de teren și s-a împroprietărit, el și fra’su. Am hotărîre judecătorească, e dreptul meu... Și el refuză să mă pună în posesie atîția ani! Ia el tot! De ce mai e Constituție în țara asta dacă eu am ajuns să mor cu dreptatea în mînă? Acum a ajuns Președinte, crede că scapă?!».

De pe Mărășești, la groapa de gunoi Strada Mărășești coboară înspre marginea orașului, către vii. E pietruită, dar asta a fost demult... La marginea ei, Viorica Crăciun are 72 de ani și plînge că nu are gaze, deși copiii au bani și ar vrea să se mute. «De ce, mamă, că sîntem și noi suflete?! Uite, acum aștept copiii să-mi aducă de mîncare, că eu nu mai pot... Lemnele e scumpe, eu sînt bătrînă... Și e lume mai săracă decît mine, eu am pensie. Dar e unii care n-are după ce bea apă, trăiește din milă...» spune bătrîna. Din Mărășești dai în strada care duce la cimitir și la groapa de gunoi. Dar mormanele de gunoi încep de sub stîlpul pe care sînt amplasate camerele video. Sînt peste tot în oraș, că doar nu degeaba a declarat ani la rînd președintele că administrează un oraș european. «Pozați, pozați, să vadă și domnul Moraru! Dar pozați degeaba, să știți... Așa e de ani de zile. Plătim 4 milioane pe an impozit și mirosim cîinii morți de la marginea drumului. Așa e de la un capăt la altul și nimeni nu știe cine aruncă. Asfaltează cîte o stradă la 4 ani și promite că va fi mai bine. Dacă demolez în curtea mea, trebuie aprobare de la primărie... Dacă întrebi cine a aruncat mizeriile astea, de nu poți scoate copiii din curte, ridică din umeri! Păi, de ce e camera aia acolo și filmează? Oraș om fi, dar sîntem vai de noi...» ne spune repede o vecină, întoarsă pe jumătate cu spatele, să nu o vadă camera de luat vederi. Pînă la cimitir sînt vreo 7-8 străzi. Și pe măsură ce te apropii, mirosul devine mai pregnant, mai greu de suportat. E cald și levigatul se scurge în toate părțile, peste stradă, pe sub gardul cimitirului, printre cruci... Halda de gunoi se întinde pe vreo 4-5 hectare, cît vezi cu ochii. Într-un colț, e ghereta paznicului și un morman de peturi de plastic. E singura dovadă de colectare selectivă a deșeurilor. Paznicul le vinde cui dă mai mult, mai face și el un ban... Pentru performanța asta orașul Amara a cheltuit în 2006 aproape 400 mii de euro. Proiectul a vizat «îmbunătățirea sistemului de salubrizare, colectare și gestionare a deșeurilor în orașul Amara, în vederea reabilitării mediului, protejării sănătății populației și creșterii calității vieții în cadrul comunității». Acum serviciul public de salubrizare este falimentar, iar dejecțiile colectate de la populație sînt vărsate pe o crivaie. Ni se arată încotro, dar n-avem curajul să cercetăm...

Înapoi la civilizație
În stațiune, groapa de gunoi, străzile desfundate și fantomele trecutului domnului Președinte nu își au locul. Parcul dendrologic, unic în Sud-Estul Europei, își merită renumele. Nu știm dacă și banii. Angajații Amara Business își fac datoria, polițiștii patrulează regulamentar, turiștii, așa puțini cum sînt, par fericiți și mulțumiți de condițiile oferite de hotelurile particulare. Pe plaja Zorilor, singura plajă publică a lacului, timpul a încremenit la jumătatea anilor ’90. Clădirea de beton de pe plajă e înconjurată de ani buni de o plasă simbolică. Nu e vina domnului Președinte... Proiectul de reabilitare există, s-au făcut demersuri, procesul e blocat pe undeva, în instanță, de ani buni... Așa e în România, totul e împotriva bunelor intenții ale administrației. Între timp, turiștii veniți din toate colțurile țării intră în apă cu băgare de seamă, pe scări de fier ruginite, cu trepte lipsă... Își adună singuri nămolul din apă în peturi de plastic, dau la o parte mizeria, se spală cu băgare de seamă și visează la vremurile bune de altădată. «Vin aici de cînd mă știu, dinainte de Revoluție... Chioșcul ăsta de pe plajă era singurul unde se găsea Pepsi pe vremea aia. Și mici proaspeți, și bere... Acum e cum vedeți și în fiecare an parcă e mai rău. Și aici mai e cum mai e, dar să vedeți la nudiști. Păcat de plajă, păcat de nămol, că vin oameni de peste tot din lume...» ne spune George Istrate, pensionar de cîțiva ani. Cît e de păcat știe și domnul Președinte Moraru, că doar pe aceeași plajă își face și el cele 20 de băi de nămol anuale. Dar unde nu se poate, nu se poate! Unde se poate însă, a făcut. Ca de exemplu la Pelișor... Adică la Primăria Amara, în plin centru, unde toate se învîrt după soarele încă fierbinte al toamnei... Încercăm ușa, dar e vineri și a trecut de prînz! Nu mai e nimeni... Nu ne supărăm, că orașul e mare și are gura slobodă. Așa aflăm că viceprimarul Soholodeanu se descurcă cum poate după plecarea Președintelui și nu e om rău, e supus și ascultător, că altfel nu rezista atîta. Și că Larisa, administratorul public ar orașului, abia așteaptă să demonstreze electoratului că e mai mult decît o... crăiță administrativă. Și că poate tocmai de-aia Președintele și-a păstrat un rînd de chei de la biroul lui de primar îmbrăcat în lemn sculptat pînă și la suportul televizorului... Și că el mai vine seara, după 20,00, și în birou e lumină pînă tîrziu, în noapte, semn că lucrează, că doar n-o face alte cele... Dar astea sînt vorbe de clacă, nu plecăm urechea la ele, că nu-i nici frumos, nici european, iar grijile Președintelui Moraru-s altele de-acum!

13 Septembrie 2016, 11:20 (10787 vizualizări - 16 comentarii)