REPORTAJ

Oamenii care distrug bombele

Poveștile lor ar putea umple o carte. Sunt povești despre inconștiența noastră, despre neșansă sau despre norocul incredibil al celor care au folosit, de-a lungul anilor, muniție de război în gospodărie... Un mai de tasat piatra dintr-un obuz, bombe de avion tăiate cu flexul pentru fier vechi, grenade aruncate în foc «ca să vedem cum bubuie», oameni sfârtecați de schije, copii care «au avut zile». Sunt patru, trei subofițeri și un ofițer, angajați ai Inspectoratului pentru Situații de Urgență «Barbu Catargiu» al Județului Ialomița. Și cred că meseria lor este aceea de a proteja populația de răul pe care îl poate face cea mai parșivă dintre munițiile de război. «Adică, muniția șocată, trecută prin gura de foc!».

O meserie de nebuni
Vin la muncă dimineața, ca oricare alt militar «la ordin». Dar nu știu niciodată ce îi așteaptă. Sunt patru, trei plutonieri majori și un ofițer și fac parte din Echipa Pirotehnică a Inspectoratului pentru Situații de Urgență «Barbu Catargiu» al județului Ialomița. Prin mâinile lor au trecut mii de proiectile, bombe cu focosul ruginit, muniție de război, mine antipersonal, mine anti-tanc... Sute de modele, unele pe care le vezi de obicei doar în poze, de toate naționalitățile, de la cele englezești, «proiectile cu obrazul subțire, de domn», la cele rusești, «robuste și rudimentare». Tudor Laurențiu are 32 de ani și 10 ani de experiență în echipă. A venit aici copil și a devenit bărbat, alături de colegii lui. Spune că cineva trebuia să facă și meseria asta: «Uneori, când plec de-acasă, mă gândesc că s-ar putea să nu mai văd nevasta și copilul, că am un copil de 6 luni acum... Dar vin și mă iau cu munca și uit. Dacă ești atent și respecți regulamentul, și nu o faci pe viteazul, nu se întâmplă nimic... De-aia ne numim profesioniști!». Bogdan Răzvan are 35 de ani și este subofițer activ principal în Echipa Pirotehnică de 6 ani. A ajuns din întâmplare, pentru că se ivise postul. Dar i-a plăcut meseria și a rămas aici. Iar dacă va avea noroc, va ieși la pensie din Echipa Pirotehnică, pentru că nu mai vrea să plece. «Pe măsură ce trece timpul te obișnuiești. Pe de o parte e rău, că poți ajunge să faci greșeli. Pe de altă parte, experiența se acumulează și formează automatisme. Cercetezi, identfici, decizi dacă trebuie neutralizată pe loc sau poate fi transportată în poligon... Greșești, plătești! Dacă plătești doar tu, nu-i un capăt de țară, o meriți... Important e să nu iei o decizie greșită și să faci rău populației civile. Asta este grija mea!» ne explică el.

Povești pe care mintea le refuză
Plutonierul major Cristian Cazacu are 46 de ani și este șeful Echipei Pirotehnice. Lucrează aici din 1992, dar este personal activ din anul 2006. Este cel mai în vârstă dintre cei patru, iar experiența lui de-a lungul acestor ani a fost salutară: «Când am învățat meseria, am învățat-o de la specialiști, de la geniști adevărați... Și am vrut să le împărtășesc colegilor tot ce-am știut... Dar sunt județe în țară care nu au personal specializat și nu au voie să neutralizeze muniția descoperită. Ne cheamă pe noi sau altă echipă care are experiență de teren!». Ca să asculți experiențele prin care a trecut echipa ai nevoie de zile. Timpul pe care l-am negociat este de o jumătate de oră. Și fiecare își amintește tot altă poveste... Unele sunt neverosimile, nici nu-ți vine să le dai crezare: «Avea un mai de bătut pietre făcut dintr-un proiectil rămas, nu se știe cum, fără focos... În mijlocul trotilului, altfel inert și destul de dur, înfipsese o coadă de lemn. Și așa l-a ținut ani de zile... La un moment dat însă, coada a putrezit și s-a rupt. A decis să sudeze o coadă de fier în loc. Și a făcut-o. Norocul lui că a rămas fără electrozi și a trebuit să aducă alții. Cum a trecut de colțul casei, a explodat proiectilul...» ne povestește senin Tudor. «Pur și simplu nu conștientizează ce se întâmplă. Ori e vorba despre o curiozitate nebună, ciudată... Erau mai mulți, tineri... Unul dintre ei, culmea, cadru militar! Au aruncat muniția în foc și au așteptat. Unul n-a mai avut zile și a murit pe loc...» își amintește Bogdan. Unii vin cu proiectilele descoperite în portbagajul autoturismului. «Anul trecut ne-am trezit cu o Dacie la poartă. A venit cu ea într-o găleată și ne-a lăsat-o pe cap...». Pe alții i-au găsit la fața locului, cum a fost cazul bărbatului din Mărculești, în 2011: «Tăia proiectilele cu flexul, pentru fier vechi. A tăiat trei și al patrulea a explodat! A supraviețuit, inițial, cu mâinile retezate. Avea un copil de 12 ani pe care-l trimisese să-i aducă o cană cu apă. A avut zile săracul copil, că murea nevinovat lângă el...» adaugă Cristian.

Cu mâinile goale
Poveștile despre muniția neexplodată nu se opresc la civili. «Există militari, colegi de-ai noștri, care au ținut musai să dezamorseze focoase de proiectil și s-au ales cu degetele tăiate. Spui că nu ți se poate întâmpla ție, că ești profesionist și că știi ce ai de făcut. Dar când e scris să se întâmple, se întâmplă!». În pofida atenționărilor pe care le fac, membrii Echipei Pirotehnice sunt obligați și ei, în funcție de circumstanțe, să manipuleze muniția șocată: «E cea mai parșivă dintre muniții. Pentru că a trecut prin gura de tragere și a devenit instabilă. Poate exploda oricând, chiar dacă e ruginită și pare inofensivă... De aceea, experiența anterioară și timpul petrecut în teren sunt determinante. Este una dintre puținele meserii unde nu poți spune: las’ că merge și așa. Aici ori este, ori nu este! Iar decizia trebuie să o iei la fața locului!». De cele mai multe ori, decizia este aceea de a transporta proiectilele descoperite în poligon, pentru a fi neutralizate în condiții de maximă siguranță. Atunci, membrii Echipei Pirotehnice manipulează proiectile cu mâinile goale, fără niciun fel de protecție. Sporul de pericol pentru timpul de intervenție este de 1 leu pe oră! Iar riscurile, uriașe: «Nu ne plângem de bani, să nu ne înțelegeți greșit... Sunt salarii frumoase și fiecare dintre noi a venit aici și pentru asta. Dar ceea ce e cel mai important, gândul care te mulțumește, e că ai făcut ceva pentru a proteja populația civilă... Acesta este principalul nostru obiectiv și asta facem!». Jumătatea de oră trece cât ai clipi. Și multe dintre povești rămân nespuse. Bomba de aviație de 100 de kilograme, scoasă din Dunăre, canalul de irigație săpat cu mine anti-tanc, grenada din benzinărie... Peste toate însă, rămâne sfatul repetat de mii de ori, în mii de feluri și niciodată ascultat: «Populația trebuie să înțeleagă că se expune unui pericol major atunci când descoperă și manipulează proiectile de război descoperite în pământ. De aceea, solicitarea noastră este de a fi anunțați prin 112 și a aștepta. Uneori, această așteptare pe care mulți o consideră inutilă face diferența dintre viață și moarte...».