REPORTAJ

«Fabrica de goji» a familiei Began

Lucreția Began are o tarabă în piață. O are de 25 de ani și vinde, ca toată lumea, roșii, și ardei, și vinete... Trandafiri în sezon, pătrunjel tot anul, frunză de țelină acum toamna, când e sezonul murăturilor... De câțiva ani însă, oamenii o caută pentru altceva. Căci Lucreția e singurul producător de goji din Piața Agroalimentară a Sloboziei. Deși scump, goji produs de Lucreția Began împreună cu soțul ei, Constantin, se vinde ca pâinea caldă. Iar dacă vrei, trebuie să ai rezervare sau să îl cultivi tu însuți. Noi am ales a doua cale și am bătut la poarta familiei Began de la Munteni Buzău...

Trufandale de la Lucreția
E ultima tarabă din Piață, pe mâna dreaptă... O recunoști ușor, căci Lucreția Began are o tarabă pestriță, unde găsești de toate... Roșii cherry cât cireșele, dar galbene, ardei kapia verzi, uriași, păstăi, dovlecei, usturoi, zmeură... Și, discrete, într-o cutiuță cât palmele făcute căuș, cam un kilogram de goji. Nu e de vânzare, că e rezervat pentru o clientă, dar Lucreția Began povestește celor îmboldiți de curiozitate: «E goji. Un soi dulce, portocaliu... Sunt vreo 270 toate, dar numai 7 sunt comestibile... Iar acesta portocaliu, de-l cultivăm noi, e cel mai dulce!». «Noi» înseamnă Lucreția și Constantin Began... Dar poate însemna oricare dintre noi, căci familia Began vinde vlăstari de goji oricui este interesat: «Aici, la piață, costă 6 lei, că totul e scump... Drumul, taraba, statul în picioare... Dar, dacă vreți cu adevărat, puteți veni acasă să-l vedeți!». Deși e în piață de 25 de ani, din iunie până târziu, în decembrie, Lucreția Began nu are nimic din asprimea piețarilor. Te privește direct în ochi, senină și surâzătoare... Statul la piață și lupta cu sutele de clienți nemulțumiți au făcut-o parcă mai îngăduitoare. «Lucrul cu omul e cel mai greu. Toată lumea vrea ieftin, toată lumea vrea mare și frumos... Degeaba îi spui că tu nu folosești îngrășămite, că nu otrăvești roșiile și de-aia sunt mai scumpe... Numai cine a muncit cu mâna lui, aplecat de spate, poate să priceapă. Dar eu nu mă supăr, că nu am de ce. Iar cine a cumpărat o dată de la mine, se întoarce de fiecare dată!...».

Goji de seră
La Munteni Buzău toată lumea îl cunoaște pe Constantin Began. E legumicultor din ’94 și are peste drum de curte o pădurice cu vreo 30-40 de paulownia, care se văd de la marginea străzii. Arborii au cam 15-20 de metri înălțime și sunt drepți ca lumânările. Aveam să aflăm că nea Titi i-a cumpărat răsad, tot acum vreo 3-4 ani, când a auzit că soiul ăsta de pom are cea mai rapidă creștere anuală. Pe nea Titi îl găsim în curte. Și ne povestește, fără să se lase rugat, în vreme ce ne poartă dintr-o seră într-alta: «Vedeți dumneavoastră, eu fac legumicultură de prin ’94... Am muncit 18 ani și 3 zile, iar când m-am îmbolnăvit n-au vrut să-mi dea o muncă mai ușoară... Goji însă am de vreo 3 ani... Vedeți lăstarii ăștia aici... Fac fructe până târziu, în decembrie. Numai că îi mănâncă niște musculițe și vrăbiile. I-au aflat gustul și nu se mai pot sătura. Or ști și ele că sunt bune, că dacă vă arăt prospectul să vedeți câte boli vindecă, vă cruciți...». Când vorbește despre vlăstarii lui de goji, chipul lui Titi Began se destinde. Le mângâie frunzele, ne spune legenda plantei, citită în Revista «AS», despre lăstarii de goji ale căror frunze au căzut în apa unei fântâni dându-i proprietăți miraculoase, ne învață cum să îi plantăm: «Astea sunt fetele lui tata. Așa le spun eu. Iar cu planta, ca să crească, trebuie să vorbești ca și cu omul. Să o iubești, nu doar să o îngrijești. Altfel nu crește...».

Raiul de la Munteni Buzău
Goji e doar una dintre culturile pe care nea Titi le cultivă în cele 7 sere ale sale. Alături de goji cresc însă soiuri de ardei uriași, vinete cu vrejurile mai înalte de un stat de om, roșii de toate soiurile într-o seră care poate concura cu jungla, castraveți într-o seră micuță în care «e curat de pui mămăliga jos», ardei iuți, exilați într-o margine «să nu polenizeze cu ăia dulci»... Iar, în peticele de curte rămase sub cerul liber, trandafiri japonezi, ferigi, trandafiri de dulceață, flori de grădină, ghivece de flori ornamentale, plante despre care n-ai auzit niciodată... Și de parcă toate acestea n-ar fi destule, Titi Began este și un împătimit pomicultor. «Am făcut școala la Vidra! Avem patalama! Dar după aceea am învățat singur, am experimentat... Uite, am aici în față vreo 3-4 cireși altoiți... Sus, sunt cireșe galbene, de mai. Le-am pus ca să nu le mănânce păsările, că în mai e prăpăd ce fac. Apoi am altoit unele pietroase, care se fac în iunie. Și mai am un rând, tot în aceleași pom, care se fac mai târziu...».

O seră de măslini
După aproape 25 de ani de muncă în seră, legumicultura nu mai are secrete pentru familia Began. Dar timpul trece și tinerețea nu se mai întoarce: «Nu prea mai putem... Dar nu avem încotro! Ca să ții atâtea sere, totul costă... Apă, căldură iarna la răsaduri, drumuri la Slobozia, muncă de dimineața până seara. Intrăm în casă la 11 noaptea și la 6 dimineața suntem iar afară. Dacă n-am iubi plantele astea, nu am rezista. Dar problema cea mai mare nu e munca noastră. Vine și trece... Problema e că nu avem piață de desfacere. Ne omoară drumurile, timpul pierdut... Și sunt așa de multe de făcut, că nu mai prididim...». În ciuda a tot și a toate însă, nea Titi nu se lasă. Pe lângă lăstarii de goji a reușit să naturalizeze în serele sale și 4... măslini! «Domnule, am dat răsad de vreo 3 milioane pentru măslinii ăștia 4... Dar anul ăsta mănânc măsline! Am gustat deja, sunt bune și așa... Dar le fac cum scrie la carte, în saramură... Și am să fac ce știu eu mai bine ca să îi înmulțesc. Dacă reușesc să fac o seră de măslini, atunci se cheamă că n-am trăit degeaba pe pământ...». Nea Titi știe însă că mai e mult până la sera luni de măslini... Iar până atunci nu e dispus să renunțe nici la muncă, nici la standardele lui: «Acum avem o problemă că ne-a crescut kapia prea mare... Lumea zice că punem ceva în ei! Dar noi nu folosim îngrășăminte, că și noi mâncăm de-aici. Dacă am face-o, am băga boala în noi, în loc să o scoatem. Nu putem face asta, că ne vede Dumnezeu!».