REPORTAJ
Camarazii
Sunt elevi. Îi poți descoperi în fiecare zi, înainte de orele 8,00, dimineața, la trecerea de pietoni din fața centrului Cultural «Ionel Perlea» din Slobozia. Cei mici sunt agățați de mâinile «surorilor» mai mari. Sau de poalele rochiilor educatoarei... Cei mari își poartă grija și gândurile. Trec strada cuminți, toți odată. Apoi, ca la un semn, se despart... Unii o iau spre Liceul Pedagogic, alții spre Școala nr. 3... Ceilalți continuă drumul către Școala nr. 4 și Liceul Special «Ion Teodorescu». Sunt cei 34 de copii din Centrul de Plasament nr. 3 din curtea Direcției Generale pentru Protecția Copilului Ialomița. Și merg în fiecare zi la școală, indiferent de vreme!
Lumea de dincoace de poartă
«Pe mine mă cheamă Sorin Tudorache!». «Pe mine Ionuț Buhnea și am 7 ani!», «Eu sunt Nicoleta!», «Eu am venit la Centru anul trecut!», «Mie îmi place la școală!», «Sunteți de la televizor? Pe mine mă cheamă... Cum mă cheamă pe mine, domnu’?». Îl cheamă Florin Mihai și are 8 ani... E cel mai vorbăreț dintre cei 34 de elevi ai Centrului de Plasament nr. 3 Slobozia, cel din curtea Direcției. Ne întâlnim doar cu jumătate dintre ei, ceilalți sunt la concertul lui Kony, de la Centrul Cultural. Ne privesc curioși, dar circumspecți. «Domnu’, mie îmi plac mașinile...» ne spune Florin. «Sunt în clasa pregătitoare, că nu am fost mereu la școală!». Mulți dintre ei nu au fost. Unii n-au găsit-o la timp, pe alții nu i-au lăsat părinții. Au pierdut un an, poate și doi... Acum Florin are ochii limpezi, de copil fără griji, dar nu a fost întotdeauna așa. Lângă el, Sorin se laudă că joacă fotbal, în echipa de juniori de la Abatorul. Merge și la școală, dar numai pentru că trebuie. La fel și Ionuț! La fel și Nicoleta... Ea e clasa a V-a, are 11 ani și o mai cheamă și Bugatoniu. «Mie îmi place doar Româna și Matematica. Îmi place Ionel Teodoreanu pentru că a scris „În casa bunicilor“... Dar aș vrea să am mai puține exerciții la Matematică!». Lângă Nicoleta stă Georgiana... Ea e doar clasa a III-a, tot la Școala nr. 4. Are o pe prietenă pe care o cheamă Ionela cu care se joacă în fiecare zi. Apoi, după amiază, se întoarce aici, la Centru. Nu e o viață ușoară, dar nu e singură. Aici se au unul pe celălalt... Îi leagă un soi de camaraderie căreia nu îi pot spune pe nume, pe care nu o conștientizează. Unii pentru că sunt prea mici, ceilalți pentru că încă nu au învățat cuvântul... Iar cei mai mari pentru că au învățat să-și ascundă sufletele și ochii. Dar la nevoie sunt acolo, unul pentru celălalt și toți pentru unul!
Adolescență la Centru
Elena Vasile are 15 ani și este clasa a VII-a. A venit la Centru anul trecut și a trebuit să se adapteze. Nu vrea să mai povestească despre școală, nu mai e un copil. E o adolescentă obligată să descopere lumea prea devreme. «Îmi place să dansez. Merg la dansuri aerobice, dar o să merg și la dansuri populare...». Crede că într-o zi ar putea ajunge dansatoare într-un ansamblu, dacă nu se va plictisi până atunci. Lângă ea, Gheorghe Petrică Alin o înghiontește amuzat. Sunt prieteni de câteva luni și nedespărțiți când nu sunt la școală. El e clasa a X-a, la o clasă de ospătari la Școala 6. Face practica la Hotelul Select, în oraș. Așteaptă ziua când va termina școala și va pleca din Centru. «Toată lumea se descurcă, o să reușesc și eu! Am o meserie, nu mor de foame...». Lângă Alin stă Daniel Marin. Și el are tot 15 ani. Și telefon. Și o pălărie de care e mândru nevoie mare. Îi place tehnologia, îi plac computerele. Ar vrea să învețe, să știe «ceva Informatică». Dar e abia clasa a VIII-a... «Știu să lucrez la calculator și am numai note de la 6 în sus. Dar mă cam plictisesc la școală...». Alexandru Stoian învață la Liceul Special «Ion Teodorescu» și într-o bună zi va deveni tâmplar. «Învăț să ajung tâmplar, ca Iisus. E o meserie pe care îmi place să o învăț!». Mai vorbim și cu Andrei Buță, și Nicu Pavel și cu Nicolae Valerică, el o să fie croitor, și Pavel Marian, care nu știe ce va fi. Și ceilalți, pe care n-am avut șansa să îi cunoaștem sau i-am cunoscut doar în treacăt, a doua zi, în drum spre școală. Și fiecare dintre ei știe că într-o bună zi va trebui să plece. Iar gândul ăsta îi responsabilizează. Se pregătesc să fie adulți, își caută drumul, își evaluează șansele, cântăresc oportunitățile care li se oferă.
Povești cu oameni mari În urma fiecăruia dintre cei 34 de copii ai Centrului veghează un adult. Titus Mănăilescu este educator de 10 ani în acest Centru. Îi vede venind, îi vede plecând... «Toți cei care pleacă de-aici vor o casă. Vor o familie, vor ceva al lor... Și majoritatea reușesc! Reușesc mai mult și mai bine decât alți copii. Și sunt uniți, în ciuda certurilor dintre ei. Iar cei care au plecat și reușesc în viață, se întorc. Se întorc și îi învață pe ceilalți. Le dau sfaturi, le spun de ce să se ferească afară... Este impresionant să vezi asta. Pentru că ei nu uită niciodată că au fost aici și că aici e casa lor...». Necula Ovidiu este șeful Centrului nr. 3. Anul viitor împlinește 30 de ani de când a venit aici. Și, de-a lungul anilor, a văzut cât pentru 100 de vieți. «Șansa lor, oricât de ciudat ar părea, este acest Centru. Aici învață, aici reușesc, aici îi ajutăm să găsească locuri de muncă. Îi ajutăm să crească. Și, mai ales, să nu crească singuri... Și îi privim cum li se întăresc genunchii... E drept, nu toți reușesc. Dar sunt generații de care suntem mândri!». Ovidiu Necula se pregătește de pensie. Dar înainte de asta, își dorește să reunească sub același acoperiș elevii care i-au trecut prin mână. Un banchet al generațiilor. Generații și generații de copii care au reușit... Marian Popescu și George Trandafir, absolvenți ai unei facultăți de Management al Turismului intern și internațional, Daniel Ivașcu, absolvent al ASE, Constantin Petrache, absolvent Horticultură, Florin Petre, Economia Turismului... Unii sunt acum în țări străine, alții risipiți prin țară. Sunt frizeri, tâmplari, muncesc cu spinarea... Și niciunul dintre ei nu a uitat de camarazii pe care i-a avut. Aici, în Centrul de Plasament nr. 3 de la Slobozia!
18 Noiembrie 2017, 12:45 (6253 vizualizări - 0 comentarii)
