Ultimul cules de vie

Pământul e al arendașilor, combinele au luat locul oamenilor, porumbul se face boabe din câmp și vine acasă în saci... Singura muncă ce le-a mai rămas sătenilor e culesul viilor. Dar nici pentru vii nu sunt destui să culeagă. La Movila, între Țăndărei și Fetești, zeci de hectare de vie se răscoc sub arșița toamnei. Cine are pensie și mai e în putere, plătește cu bani și face clacă. Cine nu, se lipsește și lasă culesul în grija păsărilor. Iar ca la Movila e peste tot în Ialomița...

Clacă la cules de vie
N-a mai plouat de o lună și praful saltă până-n brâu sub tălpile lor. E dimineață și peste câmp se întinde o plapumă subțire de ceață până hăt-departe, dincolo de vii. Dar oamenii au alte griji și merg cu capu-n pământ, în urma căruței. Viile la Movila sunt la marginea satului. Acolo au fost dintotdeauna, chiar și pe vremea comuniștilor. Fănel David are 25 de ari puși la puțini ani după Revoluție. Atunci era încă tânăr și nepoții mici. I-a învățat să pună vie, cum a învățat și el de la ai lui... «Toată lumea punea atunci. Cu tractorul cu cazmaua, cu ranga... Am zis că îi procopsesc!». Anul ăsta nepoții n-au putut veni la cules... Unul e în Germania, al doilea s-a însurat cu o ucraineancă, iar al treilea muncește greu, la Constanța. Așa că a venit el, Lenuța, nevastă-sa, un cumnat și doi vecini. Mai sunt și vreo două fete de liceu din sat și niște rude de la oraș care au promis că vin... Dar baza e la ei! Anul a fost prost, că a plouat mult și când nu trebuia... Dar tot e strugure destul. În vie miroase a toamnă și a must. Sunt 10 rânduri de vie, lungi cât zilele de post. Tușa Lenuța oftează la capul locului, privind de-a lungul: «Doamne, să o văd culeasă și pe-asta și pot să mor!». Clăcașii umplu gălețile, nea Fănel îl brobonește prin sită, Costea, cumnatul, îi dă prin zdrobitoare. «Era bună zdrobitoarea aia lu’ Gigi a lu’ Bica, mă Fănele... Dădea strugurele într-o parte singură...». Fănel ridică din umeri și cere găleată plină: «Haida, mă, că ne apucă prânzul!».

Gura satului
Către prânz, clăcașii sunt la jumătatea viei. Au venit și rudele de la oraș, stau câte doi pe-un rând, că nu sunt învățați cu munca... Nici fetele cele tinere nu știu a munci. Georgiana e cam mută și se mișcă încet. Flori are 19 ani și vorbește neîntrebată... «Eu sunt la liceu la Fetești, dar nu îmi place! Nu prea se face carte, nu ai de la cine învăța câte ceva Și mai și țipă la tine!». Bărbații vorbesc de ale lor... De morți, de pesta care le-a luat porcii din bătătură și cum trebuie ei să-și facă acum card. «Tot să mai câștige statul niște bani! Dracu’ își face card!». Vorbesc și femeile, dar mai puțin... «Dacă era Margareta, acum eram la capu’ rândului. Că vrednică femeie mai e... Anul trecut a venit, dar acum nu mai poate. Cât să mai poată și ea, că are 73 de ani?!». Cât cară bărbații gălețile cu struguri la capul locului, femeile numără morții cei noi. A lu’ Pătârlăgeanu, Castravete, Mustață ăl bătrân, Virgil Valea... «Bietul Virgil. Avea nevasta cam bețivă. Muncea toată ziua și când venea acasă o găsea cum o găsea... Îți mai aduci aminte cum spunea? Băutura nu e bună nici la om, nici la femeie...». Între timp, tocitoarea se umple și trebuie dusă în sat. Calul opintește prin șleauri, către praful drumului. Bărbații care rămân în urmă se șterg de sudoare și împart o sticlă de țuică. N-au spor, e prea cald. Busu a anunțat ca vor fi 31 de grade...

Ultimul an
E crucea căldurii și clăcașii pregetă, frânți de șolduri. Picioarele se mișcă încet, gurile au obosit și ele. În capul locului, Fănel David nu mai are răbdare. «Tot mai e, mă?! Haida, că ne prinde seara! În loc să stăm acasă, la urmă, stăm aici ca proștii...». Clăcașii nu mai au puterea să răspundă. Nu-i vorbă, nici nea Fănel nu i-ar asculta. Are 66 de ani și i s-a urât de vie. Își amintește de ăl bătrân, Traian David. «La colectivizare, tata a stat o săptămână ascuns în vie... N-a vrut să semneze! Când l-au găsit, era via plină de lozuri... Se dusese în sat și cumpărase o pungă întreagă. A vrut să scape de sărăcie și de Colectivă! Și doar de ele a avut parte, că a trebuit să dea și pământul, și via... Pe atunci via noastră era mai la marginea satului. În anul următor, am intrat în ea să mâncăm struguri. Ne-a prins paznicul și ne-a alungat. Noi eram copii pe-atunci și ne-am dus plângând acasă... Să-l omoare tata pe paznic și mai multe nu. Iar în anul ăla a lăsat tot și a plecat la mină, la Pucioasa. Nu voia la Colectivă și pace!». De la povestea asta au trecut aproape 60 de ani. La marginea viei, după o zi de muncă, Fănel David se jură că e ultimul an! Și că o dă sau o lasă neculeasă. Oftează cu ochii în zarea câmpului: «Ferice de Gelu al lui Ciuciună... Lu’ ăla nu-i trebuie vin!». «De ce, e bolnav!?». «Nu, e adventist...».

30 Septembrie 2018, 12:05 (5476 vizualizări - 1 comentariu)