REPORTAJ

Bătrânețe la container

Moș Gheorghe Călin stă la marginea lumii, la Gimbășani. Trăiește lângă o casă năruită, dintr-o curte năpădită de buruieni, într-un container... Atât i-a rămas, după o viață de om! Nici mai bună, nici mai rea decât a altora... Bătrânețea i-a adus multe probleme, dar cu una trăiește de 25 de ani. «Bătrânețea este grea, mai ales când ești singur!» spune moș Gheorghe cu lacrimi în ochi.

Un bătrân rămas al nimănui
Gheorghe Călin este un om simplu și singur. Nu are familie. Nu are copii și nici soție... Doar o soră, la Brașov, care i-a cumpărat containerul în care locuiește. «Surioara mea de la Brașov» i l-a cumpărat... Stă în el de ceva timp. Containerul e o cameră cu verandă, plină ochi de lucruri inutile. Haine, oale, lemne, medicamente și... o pisică! Imaginea acesta reprezintă bătrânețea lui Gheorghe Călin. Vecinii nu îl ajută, iar el abia poate merge... Încearcă să se descurce singur. Așa cum poate. Singura legătură cu lumea o reprezintă un telefon. Neîncărcat de 7 ani... «Asta e viața. Urâtă. Dar ce să-i facem?!» spune bătrânul șoptit, cu ochii rătăciți. Din camera containerului în care locuiește privește, fără să o mai vadă, la ceea ce a fost odată «acasă». Cu vecinii nu vorbește de 25 de ani. Ei spun că e bețiv și certăreț. O fi, că boala te aduce în stare... Preotul e tânăr și pregetă să intre la el, în container. Nici el n-ar sta acolo, putrezind de viu... Dar unde să se ducă?! Uneori, mai primește de la câte o creștină un blid cu de-ale gurii. O vorbă bună, niciodată... S-a sălbăticit în containerul lui, printre oameni. Ca el, în sat sunt zeci, în tot județul mii. Ai nimănui, sub ochii noștri! Îi vedem de Paște și de Crăciun, le donăm alimente și medicamente... Luăm numele lor de la autorități, bifăm darurile făcute și plecăm. La Primăria Gimbășani, de moș Gheorghe Călin ați întreba degeaba. Nu-l știe nimeni... Și nimeni nu-l întreabă dacă mai poate ori dacă ar vrea să moară!

Condamnat să putrezească de viu
Călin Gheorghe nu a putrezit mereu de viu. În tinerețe a lucrat 10 ani la Uzina de Tractoare din Brașov, a fost frezor... A lucrat acolo 10 ani. Apoi s-a întors în sat și timp de 12 ani a lucrat pe șantier la Slobozia. Necalificat, că nimeni n-a mai avut nevoie de meseria lui... A ieșit la pensie înainte de vreme, de nevoie. Primește 95 de lei pe lună! Și, o dată cu pensia, a venit și suferința, dintr-o rană la spate netratată la timp... Acum rana supurează încontinuu. Iar carnea din jur putrezește! Cei 95 lei pe lună nu îi ajung pentru medicamente. «Am fost la Spitalul Militar din Brașov... Am luat tratamente peste tratamente. Mi-a zis într-un final că este nevindecabil...». Călin Gheorghe nu are indemnizație de boală. Iar tratamentul l-a sistat... Nu mai dorește să îl continue. Nu are posibilitate să-l cumpere. Scoate de sub masă o sacoșă: «Nu pot să fac nimic. Supurează încontinuu... Uite „păturicile“! Doar săptămâna asta îmi mai ajung. Și am mare nevoie de ele..». «Păturicile», așa cum le numește moș Gheorghe, sunt niște pansamente care au fost cândva sterile. Este dependent de ele... Se hotărăște să iasă afară, după lemne pentru godin. Afară miroase a primăvara ce va să vină. Moș Gheorghe nu o simte... Nu mai simte nimic, nu mai vrea nimic! Doar să se oprească durerea, doar să nu mai putrezească de viu. «M-am gândit mult... Poate păcatele m-au împins la traiul ăsta. Dar toată viața am muncit cinstit! Am muncit și iar am muncit. Ce păcate să am eu?! Iar dacă am, de ce să mă judece oamenii? Păcatele le judecă numai Dumnezeu...».

16 Februarie 2019, 12:20 (6387 vizualizări - 14 comentarii)