EVENIMENT

Episcopia Sloboziei și Călărașilor

Pastorală la Învierea Domnului

Ucenicii din Emaus-pelerinii Învierii

† Vincențiu
Prin harul lui Dumnezeu
Episcopul Sloboziei și Călărașilor

Iubitului meu cler și popor,
Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,
Iar din parte-mi, arhierești binecuvântări!

Dreptmăritori creștini,
Hristos a Înviat!
Arătarea Mântuitorului Hristos înviat celor doi ucenici, care mergeau pe calea de la Ierusalim către satul Emaus, este una din paginile cele mai cunoscute ale Evangheliei după Luca. Este o pagină în care credința și emoția, rațiunea și sentimentul, întristarea și bucuria, îndoiala și certitudinea se îmbină, atingând corzile cele mai profunde ale celui care le ascultă sau citește, fie el credincios sau numai în căutarea credinței, rezonând profund cu dorința de a urma Calea arătată de Domnul înviat, Singurul care are deplinătatea fericirii. 
Evenimentele care au avut loc la Ierusalim fuseseră de o cruzime nemaiîntâlnită: procesul mincinos, agonia, moartea și înmormântarea lui Iisus, manifestarea ostilă și violentă a poporului. Doi dintre ucenicii care asistaseră la toate aceste orori părăseau Ierusalimul, îndreptându-se spre un sat din apropiere, pe nume Emaus, vorbind între ei despre toate evenimentele care se petrecuseră sub ochii lor și încă trăind sub impresia lor, suferind eșecul speranțelor lor și, de aceea, plecaseră de la locul răstignirii.
Dintre multele posibilități de interpretare ale acestei istorisiri pascale, sunt deosebit de edificatoare motivele „căii” și ale „cuvântului”, specifice Sfântului Evanghelist Luca. Iisus Domnul și cei doi ucenici vorbesc mergând pe cale. Sfântul Luca este singurul evanghelist care ne prezintă învățătura Domnului concentrată de-a lungul unei călătorii săvârșite de Iisus și ucenicii Săi din Galileea la Ierusalim. Sunt zece capitole  (Lc 9, 51 – 19, 27) în Evanghelia sa, în care sunt prezentate cele mai importante pilde și cuvântări rostite de Domnul. Sfântul Luca este singurul care numește creștinismul „Calea”. Este „Calea”, prin excelență, descoperită de Dumnezeu oamenilor în și prin Hristos (Faptele Apostolilor 9, 2; 18, 25 și 26; 19, 9, 23; 24, 22).
Cei doi ucenici nu reușesc să înțeleagă patimile și moartea lui Iisus. Pentru ei, crucea și răstignirea lui Mesia erau o piatră de poticnire, un fapt scandalos, de neînțeles. Pe cruce se năruise visul lor de a putea înfăptui împreună cu Iisus o schimbare concretă în țara lor: „noi nădăjduiam că El este Cel Ce avea să izbăvească pe Israel” (Luca 24, 21). Este adevărat, continuă istorisirea, că s-a răspândit vestea, alimentată de niște femei care-L cunoscuseră pe Iisus, că El este Viu, însă ucenicii, deși s-au dus la mormânt să verifice, pe El nu L-au văzut.
Cei doi ucenici au spus tot ceea ce aveau pe suflet. Ei sunt dovada clară a diferenței dintre „a cunoaște” și „a crede”. Au mărturisit crezul lor despre Iisus din Nazaret, recunoscându-L ca pe „un prooroc puternic în faptă și în cuvânt, înaintea lui Dumnezeu și a întregului popor” (Luca 24, 19), astfel încât să afirme că „El este Viu” (Luca 24, 23). Și, cu toate acestea, ei rămâneau în starea de neînțelegere. Totul fusese prevestit de prooroci, de Iisus Însuși și, cu toate acestea, pentru ei totul era neclar. Deși toate detaliile relatării au o logică, lor le scăpa sensul profund al evenimentelor.
În acest punct al relatării, Sfântul Evanghelist Luca oferă cheia de înțelegere a morții lui Iisus, prin recursul la explicarea Sfintelor Scripturi și la însemnătatea gestului „frângerii pâinii”. Piatra de poticnire a celor doi ucenici era Crucea. Cu ea se pare că murise speranța lor. Atunci, Sfântul Luca spune că Iisus le-a spus celor doi că „trebuia ca Hristos să pătimească acestea și să intre în slava Tatălui” (Luca 24, 26).
Pentru prima dată, în acest context, Drumețul necunoscut vorbește despre Sine Însuși și se prezintă ca fiind Hristosul. Cei doi îl numiseră „Iisus Nazarineanul”. Pătimirile Sale sunt văzute ca suferințe îndurate de bunăvoie, iar Învierea este definită ca „intrare în slava Sa”, nu pur și simplu o reîntoarcere la viața pământească. Iisus insistă asupra faptului că, potrivit planului lui Dumnezeu, „trebuia” să accepte crucea și jertfa Sa. Ne spune, însă, că acest plan mântuitor este în „conformitate” cu Scripturile. „Și, începând de la Moise și de la toți prorocii, le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El” (v. 27): le-a arătat că pătimirile Sale sunt de fapt o jertfă asumată de bunăvoie, potrivit planului lui Dumnezeu, descoperit în Scripturi, și că ele sunt absolut necesare pentru a-i ajuta să înțeleagă și să depășească sminteala provocată de un Mesia răstignit pe Cruce și să-i facă, totodată, să creadă în realitatea Învierii. Mântuitorul Își asumă în mod personal această responsabilitate.
Pe de altă parte, Mântuitorul Hristos înviat, în persoană, se află la originea interpretării corecte a Bibliei. Ucenicilor din Emaus, apoi celor unsprezece apostoli adunați, El le dă o lecție de cum trebuie înțeleasă Scriptura Primului Legământ. Cu alte cuvinte, interpretarea creștină a Bibliei și propovăduirea Bisericii își găsesc în Hristos înviat garanția autenticității lor. Duhul Sfânt continuă acest efort de interpretare și actualizare a Scripturii în Biserica născută la Cincizecime, așa cum Domnul înviat a făcut-o pentru martorii Săi la începuturile Bisericii.
Imaginea Mântuitorului Hristos înviat în calitate de interpret al Scripturii, Care le explică sensul ei, are o valoare perenă. Indică, de fapt, o metodă de care interpretarea creștină a Scripturilor Vechiului Testament trebuie să țină seama. Mântuitorul Hristos este, așadar, adevăratul interpret al Sfintei Scripturi și Cel Care ni L-a făcut cunoscut pe Dumnezeu Tatăl (vezi și Ioan 1, 18). Celor doi ucenici le interpretează personal Sfintele Scripturi, iar, în Biserică, prin persoanele consacrate în Duhul Sfânt: episcopi, preoți și diaconi. Înțelegerea planului lui Dumnezeu descoperit în Sfintele Scripturi este un dar al lui Dumnezeu și nu rezultatul cercetării omenești.

Dreptmăritori creștini,
Ajungând în apropierea localității Emaus, Mântuitorul se făcea că merge mai departe. Însă cei doi ucenici Îl invită și insistă să rămână în compania lor. Invitația celor doi ucenici adresată Mântuitorului se transformă într-o rugă stăruitoare: „Rămâi cu noi că este spre seară și s-a plecat ziua” (Luca 24, 29). Mântuitorul intră în casă cu cei doi ucenici și se așază la masă împreună cu ei. Și, din invitat, Oaspetele devine Cel Care invită.
Acum are loc momentul cel mai important. Iisus Domnul săvârșește patru gesturi: „luând pâinea a binecuvântat și, frângând, le-a dat” (v. 30). Frângerea pâinii este un gest, într-un anumit sens rezumativ, în care se concentrează cele trei etape ale existenței Mântuitorului: viața pământească încheiată cu jertfa pe cruce, învierea și preaslăvirea de-a dreapta Tatălui, cu firea omenească transfigurată. Frângerea pâinii constituie modalitatea recunoașterii prezenței Mântuitorului Hristos înviat și preaslăvit în Biserica Sa. Acestea sunt semnele recunoașterii prezenței Sale și circumstanțele experierii întâlnirii celui credincios cu Domnul înviat în această lume.
Povestind pe cale istoria vieții pământești a lui Iisus, cei doi ucenici au subliniat puterea învățăturii și faptelor Sale. Acum trebuie să învețe să-L recunoască într-un alt mod. Mântuitorul Hristos înviat este prezent și lucrător prin Biserica Sa în diferite moduri: în ascultarea cuvântului Scripturii, în ajutorul oferit celor sărmani și neputincioși, în ospitalitatea oferită pelerinilor, dar, mai ales, în săvârșirea Sfintei Euharistii.
„Și s-au deschis ochii lor și L-au recunoscut” (Luca 24, 31). Verbul arată că Mântuitorul Hristos Însuși este Cel Care le-a deschis ochii, acțiunea nu le aparține. Deși devine invizibil, totuși acest fapt nu întrerupe prezența Sa. Nu-i abandonează pe cei doi ucenici, ci rămâne cu ei într-un alt mod. Prezența lui Hristos înviat, în istorie, este de acum una euharistică. Domnul înviat nu-și diminuează prezența, ci o desăvârșește. Odată recunoscut, Mântuitorul Hristos înviat nu poate intra în posesia exclusivă a cuiva, El îi invită pe ucenici să urmeze „Calea” care să-i conducă în împărăția lui Dumnezeu.
Poate că mai mult decât descrierea experienței celor doi ucenici, o experiență nerepetabilă în Biserică, Sfântul Luca relatează experiența ucenicilor ce vor urma, a tuturor celor care sunt invitați să creadă fără să vadă. Cel ce și-a asumat condiția ucenicului trebuie să învețe să recunoască prezența Domnului înviat, fără pretenția de a-L mai vedea în trup. Îi este de-ajuns semnul frângerii pâinii și o viață consacrată căii pe care Domnul i-o arată.
„Și au zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale și când ne tâlcuia Scripturile?” (v. 32). Ucenicii își mărturisesc reciproc trăirea acestei experiențe care le-a aprins inimile, în timp ce Iisus Domnul le explica Scripturile. În realitate, ei L-au recunoscut numai după frângerea pâinii. Înțelegerea Sfintei Scripturi are darul de a aprinde și încălzi inima omului, în timp ce împărtășirea cu Hristos euharistic înlătură incapacitatea omului de a o înțelege duhovnicește. „Recunoașterea” se face într-o comuniune de persoane, deja îmbisericite, în care vederea lui Hristos se interiorizează în Duhul Sfânt, devine viață în Hristos. Ucenicii călători la Emaus Îl descoperă pe Iisus înviat după ce El S-a făcut nevăzut. Și aceasta în urma unei recitiri a Sfintei Scripturi, ca pregătire a lor pentru momentul săvârșirii Sfintei Euharistii. Până la a doua venire a lui Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu va rămâne, pentru fiecare om în parte și pentru toți oamenii laolaltă, adunați în Biserică, o invitație la «recunoașterea» lui Iisus înviat și la unirea cu El în Euharistie.

Iubiți frați și surori în Domnul,
Cei doi ucenici s-au reîntors la Ierusalim în aceeași seară. Probabil că au ajuns foarte târziu. Cu toate acestea, urmând relatării Sfântului Luca, în aceeași seară, Iisus S-a arătat apostolilor, încredințându-le mandatul misionar „de a propovădui în numele Său pocăința spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim” (Luca 24, 47). Cei doi ucenici s-au îndepărtat de comunitate, însă Domnul înviat îi reunește. Euharistia exprimă și întărește unitatea Bisericii. „Ei s-au întors la Ierusalim și au găsit adunați pe cei unsprezece și pe cei ce erau împreună cu ei, care ziceau că a înviat cu adevărat Domnul și S-a arătat lui Simon!” (Luca 24, 34). Vestirea învierii este atribuită în primul rând celor unsprezece apostoli. Vestea cea Bună este concentrată în această zicere „cu adevărat (într-adevăr, în mod real) a înviat Domnul și i S-a arătat lui Simon !”. Din acel moment a luat naștere salutul nostru creștin, prin care vestim și mărturisim unii altora: „Hristos a înviat!” – „Adevărat a înviat!”.
„Și ei au istorisit cele petrecute pe cale și cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (v. 35). Istorisirea se încheie cu o referire la punctul culminant al întregii descrieri: recunoașterea lui Hristos înviat în momentul frângerii pâinii. Învierea Mântuitorului Hristos constituie temeiul și conținutul esențial al credinței creștine, iar trăirea experienței prezenței Celui Viu în Biserică se face prin participarea la Sfânta Liturghie, momentul central al vieții creștine pe acest pământ.
Expresia „L-au recunoscut la frângerea pâinii” (Lc 24, 35), care încheie episodul din Emaus, amintește comunităților de credincioși că Mântuitorul Hristos este prezent alături de pelerinii vieții creștine, care, deși nu înțeleg totul, sau sunt slabi în credință, ei recunosc că în Hristos s-au împlinit Scripturile și Îl întâlnesc în Euharistie, la Sfânta Liturghie.

Dreptmăritori creștini,
Prin cuvintele rostite de Mântuitorului Hristos înviat, Sfântul Evanghelist Luca dorește să arate creștinilor din toate timpurile cum este posibilă experiența prezenței Sale, prin intermediul Scripturilor Sfinte și prin participarea la frângerea pâinii, adică la cele două momente ale Sfintei Liturghii: Liturghia Cuvântului și Liturghia Euharistică.
Această pagină constituie episodul cheie pentru a înțelege învățătura lăsată de Sfântul Luca despre Învierea Domnului, care ne răspunde la întrebarea: unde poate fi întâlnit Domnul înviat și cum poate fi El recunoscut? Este o întrebare pe care și-au pus-o ucenicii lui Iisus din toate timpurile. Cei doi ucenici, de fapt, sunt o icoană a fiecărui creștin. Fiecare dintre noi poate fi în locul lor, iar întrebarea lor este și întrebarea fiecăruia dintre noi. Întreaga istorisire prezintă drumul cu dus – întors, care se transfigurează într-o cale interioară și duhovnicească: de la speranța pierdută („iar noi nădăjduiam”; cf. Lc 24, 21) la nădejdea regăsită, de la întristarea care-i cuprinsese (Lc 24, 17) la bucurie (Lc 24, 32). Istorisirea descrie, așadar, schimbarea stării de tristețe în fericire; la început, ucenicii sunt „triști” (Lc 24, 17), speranța lor s-a pierdut o dată cu moartea lui Iisus (Lc 24, 21), iar, în cele din urmă, descoperă că inima lor arde (Lc 24, 32) și se întorc fericiți la Ierusalim, pentru a vesti celorlalți ucenici Învierea (Lc 24, 33).
Istorisirea descrie, însă, și trecerea de la necunoaștere la cunoaștere: la început ucenicii merg alături de Iisus fără să-L cunoască, deoarece ochii lor erau ținuți să nu-L cunoască (Lc 24, 16), iar istorisirea se încheie când li se deschid ochii și-L recunosc pe Iisus la frângerea pâinii (Lc 24, 31; cf. 24, 25). Momentul „recunoașterii” coincide, de altfel, cu trecerea de la tristețe la fericire. Ucenicii regăsesc bucuria de a trăi, deoarece Îl recunosc pe Mântuitorul Hristos înviat, prezent în momentul frângerii pâinii. Condiția esențială pentru a-L recunoaște pe Domnul Înviat – fără de care nu poate fi cunoscut, chiar dacă El călătorește alături de noi, ca un Drumeț necunoscut – este înțelegerea necesității asumării Crucii și Jertfei pe care aceasta o implică (cf. Lc 24, 26), care, la rândul ei, duce la înțelegerea duhovnicească a Sfintelor Scripturi.
Răstignirea lui Iisus nu a împiedicat planul lui Dumnezeu și nu a însemnat năruirea speranțelor mesianice, după cum credeau cei doi ucenici (cf. Lc 24, 19 - 21). Această orbire îi împiedica să creadă. Întreaga învățătură pe care Domnul le-o împărtășește nu are alt scop decât acela de a-i ajuta să-și schimbe modul de a înțelege lucrurile. Nu este nevoie ca Domnul să se schimbe la față pentru ca ei să-L recunoască, ci modul lor de a vedea și înțelege istoria recentă la care fuseseră martori trebuia schimbat. Iar gestul care le-a deschis ucenicilor ochii și mintea a fost tocmai gestul săvârșit de Domnul în Joia Mare, la Cina cea de Taină, când a instituit Sfânta Euharistie. Gestul „frângerii pâinii” (Luca 24, 31) le-a reamintit ceea ce le făgăduise: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28, 20).

Dreptmăritori creștini,
Localitatea Emaus nu a fost identificată cu certitudine de către arheologi, existând diferite păreri legate de patru posibile identificări. Faptul că nu este cunoscut locul precis al satului Emaus nu este lipsit de însemnătate, deoarece ne face să ne gândim că Emausul reprezintă în realitate orice loc sau sat din lumea aceasta. Calea care duce spre Emaus este de fapt calea pe care fiecare creștin o urmează, ba chiar calea pe care o caută orice om. În viața de zi cu zi, fiecare dintre noi, pe calea pe care o alegem să mergem, putem avea surpriza ca Domnul înviat să călătorească alături de noi, așa cum a călătorit alături de cei doi ucenici în Ziua Învierii. Cu siguranță, dacă urmăm Calea pe care Dumnezeu ne-a descoperit-o, Domnul înviat ni se alătură și nu ne lasă singuri și reaprinde în sufletele noastre dorul veșniciei și căldura credinței, ca să-L putem recunoaște în taina Sfintei Liturghii, arvuna vieții veșnice. Din discuția celor doi ucenici cu Drumețul necunoscut este izbitoare expresia pe care Sfântul Evanghelist Luca le-o atribuie celor doi: „Iar noi nădăjduiam...” (Luca 24, 21). Acest verb folosit la timpul trecut spune totul: am crezut, am urmat, am sperat....și, cu toate acestea, totul s-a năruit. Chiar și Iisus Nazarineanul, Care se dovedise a fi prooroc puternic în faptă și cuvânt, a eșuat și noi am rămas foarte dezamăgiți. Această dramă a ucenicilor din Emaus este oglinda unor situații în care se găsesc mulți creștini din vremea noastră. Pare că nădejdea vie a credinței a eșuat pentru ei. Aceeași credință intră în criză din cauza experiențelor negative pe care le trăiesc oamenii și care-i fac să se simtă părăsiți de Dumnezeu. Însă, această cale spre Emaus, pe care călătorim poate deveni calea unei curățiri interioare și a maturizării credinței noastre în Dumnezeu, în împrejurările concrete ale vieții. Și astăzi putem să intrăm în discuție sau să avem o convorbire cu Mântuitorul Hristos prin ascultarea Cuvântului Lui. Și astăzi El frânge pâinea pentru noi și ni se oferă pe Sine Însuși ca Pâinea noastră cea de toate zilele. Și, astfel, întâlnirea cu Domnul înviat este posibilă și astăzi. Ea ne ajută să creștem în iubirea și cunoașterea Sa, mult mai profundă și autentică, prin lumina Învierii Sale din noaptea de Paști. Credința în Învierea Domnului, care ne luminează și călăuzește pașii pe Calea mântuirii, nu se hrănește din idei omenești, ci din Cuvântul lui Dumnezeu și din prezența Sa reală la Sfânta Liturghie.
Această frumoasă pagină evanghelică conține deja structura Sfintei Liturghii: în prima parte avem Liturghia Cuvântului, prin ascultarea Sfintelor Scripturi; în cea de a doua parte este prezentă Liturghia Euharistică și împărtășirea cu Hristos prezent în pâinea – Trupul Său, și vinul – Sângele Său. Hrănindu-se din Liturghia Cuvântului și cea Euharistică, Biserica se zidește neîncetat și se reînnoiește din zi în zi în credință, nădejde și dragoste.

Dreptmăritori creștini,
Am parcurs, timp de șapte săptămâni, acest urcuș al nevoințelor spirituale, Sfântul și Marele Post, pregătindu-ne sufletește și trupește pentru întâlnirea cu Iisus cel Înviat. Pentru ca ochii noștri să se deschidă și să-L putem recunoaște pe Iisus cel Înviat din morți, să participăm cât mai des la Sfânta Liturghie, spovedindu-ne și împărtășindu-ne cu Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului Hristos. Și inimile noastre, asemenea celor doi ucenici ce mergeau spre Emaus, vor tresălta de bucurie, Mântuitorul Hristos, Cel înviat, fiind Izvorul vieții, luminii și bucuriei noastre.
Să vestim Învierea lui Hristos și celor ce sunt în întunericul păcatelor, al dezbinării și al morții, să înmulțim faptele noastre bune și lumina pe care Învierea Mântuitorului Iisus Hristos ne-a dăruit-o ne va călăuzi pe cărările dreptății și vom birui lucrarea viclenilor care uneltesc împotriva fiilor lui Dumnezeu, creștinii dreptmăritori.
În această zi de lumină și har vă binecuvintez pe toți și vă urez ca această prăznuire a Sfintelor Paști să o aveți cu pace, sănătate și alese bucurii, rugând pe Mântuitorul Iisus Hristos, cel Înviat din morți, să vă dăruiască cele ce vă sunt de folos sufletelor și trupurilor voastre.

Adevărat a Înviat Domnul!
Al vostru arhipăstor, stăruitor în rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos Cel Înviat pentru pace și bunăvoire,
† VINCENȚIU
Episcopul Sloboziei și Călărașilor

27 Aprilie 2019, 18:25 (5794 vizualizări - 9 comentarii)