EVENIMENT

Episcopia Sloboziei și Călărașilor

Pastorală la Învierea Domnului

† Vincențiu
Prin harul lui Dumnezeu
Episcopul Sloboziei și Călărașilor

Iubitului meu cler și popor,
Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,
Iar din parte-mi, arhierești binecuvântări!

Dreptmăritori creștini,
Hristos a Înviat!
Creștinismul s-a născut odată cu Învierea Mântuitorului Hristos. Aceasta este Taina centrală și cea mai mare a credinței creștine. Fără Învierea Mântuitorului Hristos nu ar fi existat Noul Testament, n-am fi avut nicio Evanghelie, nici măcar o relatare sau vreo epistolă creștină a Sfântului Apostol Pavel.
Fără Învierea Mântuitorului nu ar fi existat nici Creștinismul, nici propovăduirea lui Hristos, nici Biserica, nici cultul sau misiunea ei.
Fără Învierea lui Hristos ar fi fost imposibil de explicat misiunea Apostolilor, jertfa Mucenicilor, mărturia Mărturisitorilor, sfințenia Sfinților, retragerea din lume a pustnicilor, minunile tămăduitoare, credința celor care cred, dragostea celor care iubesc, nădejdea celor care nădăjduiesc, înfrânarea celor care postesc, rugăciunea celor care se roagă, smerenia celor smeriți, durerea celor îndurerați sau orice altă faptă creștinească.
După Învierea Sa din morți, Mântuitorul Hristos S-a arătat apostolilor pe care-i alesese prin Duhul Sfânt, timp de 40 de zile, prin multe semne doveditoare, și le-a poruncit să vestească Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu. Sfântul Luca, în cartea Faptelor Apostolilor, pe care Biserica a rânduit să o citim și la care să medităm în această perioadă specială dintre Înviere și Pogorârea Duhului Sfânt, este singurul autor al Noului Testament care pomenește despre cele patruzeci de zile petrecute de Iisus Domnul, după Înviere, împreună cu apostolii.
Numărul 40 apare în mai multe locuri din Sfânta Scriptură și este plin de însemnătate și simbolism. Se referă, în primul rând, la zilele unei experiențe sau anii unei generații. De aici și ideea unei perioade de timp mai lungi, a cărei durată nu se poate ști cu exactitate.
Din istoria mântuirii, prezentată de Scriptura Sfântă a Vechiului și Noului Testament, cele mai importante referințe sunt legate de peregrinarea poporului ales, Israel, prin pustie, timp de 40 de ani, după eliberarea din robia Egiptului (Numerii 14, 33), de perioada de pregătire a proorocului și legislatorului Moise, care s-a pregătit, rămânând 40 de zile pe muntele Sinai, ca să poată primi de la Dumnezeu învățăturile sfinte, cuprinse în cele 10 porunci. Iisus, Domnul și Mântuitorul, a petrecut 40 de zile în pustie fiind ispitit, adică pus la încercare de diavol.

Dreptmăritori creștini,
Pustia, potrivit Sfintei Scripturi, nu este numai un loc cu importanță geografică, ci este și o experiență duhovnicească a omului credincios, care trăiește între cer și nisip, între a avea totul sau nimic; este experiența celor mai arzătoare întrebări pe care omul și le poate pune sieși. Experiența pustiei este o experiență a ascultării extreme, o pedagogie necesară omului credincios, popoarelor lumii, care, asemenea experienței robiei lui Israel din Egipt, în urma traversării și peregrinării prin pustie, au devenit, dintr-o masă de robi, un popor al lui Dumnezeu, de oameni renăscuți din ascultarea cuvântului pe care Dumnezeu L-a descoperit lor prin Moise.
Pustia este locul marilor descoperiri pe care Dumnezeu le-a făcut unor mari aleși ai Săi, chemați să conducă destinele oamenilor. În pustie, Moise a văzut Rugul aprins, care nu se mistuia, și a primit Descoperirea Numelui Inefabil al lui Dumnezeu (Ieșire 3, 1-14). În pustie, Dumnezeu i-a dăruit poporului pe care și l-a ales Legea sau Tora, după care să se călăuzească, și a încheiat un Legământ cu acest popor (Ieșire 19-24). În pustie, a umplut cu daruri poporul Său: mana, prepelițele, apa izvorâtă din stâncă. În pustie, Dumnezeu S-a descoperit proorocului Ilie în „murmur ușor și dulce”, în freamăt de adiere lină (1 Regi 19, 12).
Experiența pustiei este una a așteptării și a speranței, a încercărilor și ispitelor de tot felul. Nu este ușor să accepți pustia ca parte integrantă a Învierii și mântuirii. În pustie, Israel L-a ispitit pe Dumnezeu, iar experiența pustiei s-a dovedit a fi o cernere teribilă, o scoatere la iveală a ceea ce omul are în inima sa, a ceea ce-l robește și stăpânește: „Amintește-ți de tot drumul pe care te-a călăuzit Domnul Dumnezeul tău în pustie, ca să te pedepsească și să te încerce și să deslușească ce-i în inima ta” (Deuteronom 8, 2). Experiența pustiei este o școală care-l educă pe om să se cunoască pe sine însuși, asemenea părintelui celor ce cred, Avraam, care a răspuns la chemarea pe care Dumnezeu i-a adresat-o: „Ieși din țara ta, din ținutul tău...” (Facere 12, 1), să accepte sensul duhovnicesc al călătoriei sale sau al peregrinării printre necunoscutele lumii acesteia. Cunoaște-te, întoarce-ți sufletul și acceptă Cuvântul lui Dumnezeu!
Însă pustia, ne arată Sfânta Scriptură, este și locul răzvrătirilor împotriva lui Dumnezeu, a cârtelilor și contestărilor (Ieșire 14, 11-12). Prin experiența pustiei, poporul lui Dumnezeu a fost pus la încercare, s-a îndepărtat de Dumnezeu, a fost pedepsit, dar s-a pocăit; acolo a primit Legea, a pecetluit Legământul și a primit diferite binefaceri de la Dumnezeu, având ca rezultat final faptul că au fost conduși, prin mijlocul deșertului, în Pământul Făgăduinței.

Iubiți credincioși,
Pustiul este, așadar, potrivit Sfintei Scripturi, locul pregătirii, arenă de luptă și încercare, ținutul darurilor duhovnicești. În pustie, Mântuitorul Hristos S-a războit cu satana pentru a repara nereușitele vechiului Israel; în pustie, a hrănit poporul cel nou al lui Dumnezeu cu pâine și pește. Sfântul Ioan Botezătorul, ca Înaintemergător al Domnului, a pregătit în pustie poporul pentru primirea și recunoașterea Lui.
Timp de 40 de zile, Mântuitorul Însuși a trăit experiența pustiei ca pe noviciatul existențial al slujirii Sale publice, față către față cu puterea iluziei satanice, cu farmecul ispitelor, din care a ieșit biruitor, rămânând credincios Cuvântului, voii lui Dumnezeu și lucrării Sale dumnezeiești, pe care o avea de împlinit. Evanghelistul Marcu ne spune că, după ispitirea din pustie, Domnul „era cu fiarele sălbatice și îngerii Îl slujeau” (Marcu 1, 12-13). Amintirea „fiarelor” și a îngerilor ne duce cu gândul la ispitirea primului om, Adam, care a căzut (Facere 3), și pe Iisus, Care a biruit. Dacă eșecul lui Adam a produs dezechilibre cosmice și a produs tulburarea armoniei dintre om și natură, biruința lui Hristos, Noul Adam, a restaurat această armonie, prin ascultarea desăvârșită față de Dumnezeu. Conviețuirea lui Iisus cu fiarele indică începutul unei epoci noi în istoria lumii, o epocă în care puterea bunătății este mai tare decât a răutății, în care iubirea este mai puternică decât moartea.
După exemplul Mântuitorului, vedem din experiența vieții oamenilor sfinți, care au trăit în pustie, experiența libertății interioare și a detașării de cele nefolositoare, cum s-au împrietenit cu natura înconjurătoare, reușind să stabilească legături cu animalele sălbatice, care amintesc de armonia de dinainte de căderea în păcat. Sfântul Ioan Botezătorul, în pustie, a pregătit Calea Domnului și a învățat iconomia micșorării de sine. El a trăit experiența pustiei ca loc al întâlnirilor esențiale, al prieteniei și al iubirii pe care o simțea față de lumea căzută.
Oamenii, care de secole se sfințesc în pustia Iudeii sau a Egiptului, dar și în pustia lumii acesteia, la începutul secolului XXI, ne arată cum aceasta poate înflori precum crinul (Isaia 35, 1-2), cum pustia devine „învățătoarea credinței” (magistra fidei), după cum istoria este „învățătoarea vieții” (magistra vitae).

Dreptmăritori creștini,
Sfântul Evanghelist Luca ne spune că, după Înviere, Iisus Domnul a petrecut patruzeci de zile cu apostolii pe pământ. De ce nu cincizeci de zile? Pentru că Mângâietorul nu Se putea pogorî odată cu Înălțarea lui Iisus la Tatăl, ci numai după Înălțare. Înălțarea este un eveniment care are o strânsă legătură cu Învierea. Cele patruzeci de zile între Înviere și Înălțare au fost zile în care Domnul Înviat li S-a arătat apostolilor, pe care i-a învățat în legătură cu venirea Împărăției lui Dumnezeu, cum vor primi putere de sus, odată cu pogorârea Duhului Sfânt la Rusalii, și cum să trăiască noua realitate a prezenței Sale reale în Sfânta Euharistie, după despărțirea fizică de ei. Înălțarea Domnului la cer marchează sfârșitul arătărilor Sale de după Înviere, iar trimiterea Duhului de la Tatăl este împlinirea făgăduinței de a fi mereu împreună cu ei și, prin ei, cu noi, până la sfârșitul veacurilor.
Învățarea evangheliei timp de 40 de zile este o continuare a instruirii dată de Domnul înviat ucenicilor Săi, este durata „plenitudinii învățăturii Sale dumnezeiești”. Mai devreme, în concluzia Evangheliei sale, Sfântul Luca a descris această instruire, care a început cu ucenicii la Emaus, când, „începând de la Moise și de la toți proorocii, le-a tâlcuit [Hristos Cel înviat, dar încă necunoscut] lor, din toate Scripturile cele despre El” (Luca 24, 27).
Dar, în această evanghelie a celor 40 de zile, sunt schițate multe din elementele componente a ceea ce urma să devină învățătura centrală, cultul și structura Bisericii, după Pogorârea Duhului Sfânt.
Sfântul Apostol Luca ne prezintă și exemplul vieții Bisericii apostolice din Ierusalim, imediat după Pogorârea Duhului Sfânt, caracterizată de patru experiențe fundamentale, potrivit descrierilor sintetice din cartea Faptele Apostolilor (cf. FA 2, 42-47; 4, 32-35; 5, 12-16): „Și stăruiau în învățătura Apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (FA 2, 42). Importanța acestei experiențe pentru ucenicii Mântuitorului este redată în mod admirabil în relatarea din Emaus (Lc 24, 13-35). Punctul culminant al acestei istorisiri îl constituie deschiderea ochilor ucenicilor pentru a-L putea cunoaște pe Mântuitorul Hristos înviat, Care li se dăruiește în chip euharistic, în timp ce Se face nevăzut de la ochii lor. Atmosfera acestei celebrări euharistice (cf. FA 2, 46) este una de bucurie, izvorâtă din certitudinea prezenței lucrătoare a Mântuitorului Hristos înviat, și de curăție a inimii, care se referă probabil și la efortul primilor creștini de a păstra armonia și unitatea dintre ei. „Și în fiecare zi stăruiau într-un cuget în templu și, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie și întru curăția inimii” (FA 2, 46). Această experiență se manifestă, așadar, ca o expresie a deplinei comuniuni.

Iubiți frați și surori în Domnul Cel Înviat,
Anul acesta serbăm Sfintele Paști, trecerea de la robia păcatului la libertatea fiilor lui Dumnezeu, de la moarte la viața veșnică, în condiții speciale, de mare încercare fizică și sufletească, asemenea unor oameni peregrini prin pustia lumii acesteia, cu speranța renașterii și a învierii.
Această experiență a închiderii locașurilor de cult, din cauza molimei care s-a abătut asupra omenirii, precum și a măsurilor drastice luate de autorități, ar lăsa impresia că sunt luate împotriva credinței noastre. Nu este și nu poate fi în pericol credința noastră ortodoxă, deși comunitățile de creștini nu mai pot frecventa biserica pentru un timp.
De aceea, vă îndemn să vă întăriți sufletește, prin rugăciunile Noastre, prin rugăciunea personală de acasă, să edificăm biserica cea mică din casa noastră, temelia Bisericii lui Hristos, uniți în jurul familiei, având în mijlocul nostru pe Maica Domnului și cerând ajutorul Sfinților.
Vă asigur că preoții vor săvârși în continuare Sfânta Liturghie, astfel încât niciun altar să nu rămână fără săvârșirea Jertfei nesângeroase, și că toți veți fi pomeniți în rugăciune, până la vremea când Dumnezeu va îngădui să ne vedem față către față în Biserică, comunitatea și adunarea celor credincioși.
Să vestim Învierea lui Hristos și celor care sunt în întunericul păcatelor, căzând ușor în duhul deznădejdii în fața acestor teribile încercări; să înmulțim faptele noastre bune, de care este atâta nevoie în aceste ispite, iar lumina pe care Învierea Mântuitorului Iisus Hristos ne-o dăruiește ne va călăuzi și vom birui lucrarea fățarnicilor și viclenilor care uneltesc împotriva fiilor lui Dumnezeu, creștinii dreptmăritori.
În această zi de lumină și de har, pe care pandemia nu a putut să o întunece, vă binecuvintez pe toți și vă urez să aveți pace, multă credință și nădejde, sănătate, rugând pe Preabunul Dumnezeu, pe Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Înviat din morți, să vă dăruiască cele ce vă sunt de folos sufletelor și trupurilor voastre.

Adevărat a Înviat Domnul!
Al vostru arhipăstor, stăruitor în rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Înviat pentru pace și bunăvoire,
† VINCENȚIU
Episcopul Sloboziei și Călărașilor

19 Aprilie 2020, 11:05 (3312 vizualizări - 2 comentarii)