EVENIMENT

Episcopia Sloboziei și Călărașilor

Pastorala Preasfințitului Părinte Episcop VINCENȚIU la Sărbătoarea Învierii Domnului

† Vincențiu
Prin harul lui Dumnezeu
Episcopul Sloboziei și Călărașilor

Iubitului meu cler și popor,
Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,
Iar din parte-mi, arhierești binecuvântări!

Dreptmăritori creștini,
Hristos a Înviat!
Încă din primele veacuri, creștinii au trăit această noapte sfântă în Biserică, deoarece este privegherea prin excelență, singura care până astăzi este simțită de toți creștinii la cea mai mare intensitate. Bisericile, în mod obișnuit, sunt împodobite de florile primăverii, la care se adaugă mulțimea lumânărilor aprinse din lumina Învierii lui Hristos, care înseamnă abolirea „nopții”, simbolul „nocturn”, infernal, al existenței noastre.
În liniștea din biserică, semnul așteptării și nădejdii noastre vii, la miezul nopții, preoții îi cheamă pe credincioși să vină și să primească lumină din lumina lui Hristos. Atunci, în fața bisericilor, credincioșii și preoții cântă troparul Învierii: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le”.
Vestea învierii Domnului este anunțată în afara locașului de cult, în fața ușilor bisericii, citindu-se Evanghelia despre răspândirea veștii Învierii. Acest fapt arată că Învierea are o importanță universală, are o valoare cosmică. Deoarece Domnul cel Înviat este Pantocratorul, Cel Care are și dă viață din abundență. Bucuria cosmică constă în aceasta: toți vor învia, toți vor primi viață din viața Celui Înviat. Toți vor avea un loc în Împărăția lui Dumnezeu care va să vină, dar ține de fiecare să fie ales mic sau mare în Împărăția Cerurilor.
Credincioșii, după anunțarea veștii Învierii, intră în biserică, toți cu lumânările aprinse în mână, după ce preotul proclamă versetele psalmului: „Înviază Dumnezeu, risipindu-se vrăjmașii Lui și fugind de la fața Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul. Precum se împrăștie fumul și nu mai este; precum se topește ceara de la fața focului. Așa pier păcătoșii de la fața lui Dumnezeu, iar drepții se veselesc. Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim în ea”.
După fiecare verset, corul cântă troparul Învierii. Apoi se cântă Canonul Paștilor, alcătuit de Sfântul Ioan Damaschin, una din poeziile liturgice cele mai profunde ale creației patristice. Stilul și melodia cântării ne pătrund ca sunetul unui dans de bucurie, este veselia care ne permite să trăim ca fii ai Învierii, cu o nădejde vie, optimiști că viața are sens.
Legătura dintre Cruce și Înviere, dintre pătimirile mântuitoare și biruința asupra lor, este puternic evidențiată în aceste trei zile pascale, începând cu Vinerea cea Mare și Sfântă - prima zi, Sâmbăta cea Mare - cea de a doua și Ziua Învierii - cea de a treia zi, care a devenit Ziua Învierii Domnului, adică Duminica (Dies Domenica). Prin întruparea Sa, pătimirile Sale, suferințele și moartea Sa pe cruce - al cărei punct culminant l-a constituit pogorârea la iad -, toate aceste evenimente mântuitoare ne arată întreaga lor intensitate; Hristos ia asupra Sa întreaga neliniște sau angoasă a lumii căzute, tragedia despărțirii omului de Dumnezeu, înstrăinarea sa, iadul condiției umane aservită minciunii și urii. Atunci neliniștea existențială, separarea, iadul și moartea sunt nimicite de Cel în care ele nu-și găsesc locul. Abisul deschis al libertății umane indusă în eroare și păcat este consumat de abisul iubirii dumnezeiești: „Crucii Tale ne închinăm, o Hristoase, și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim... Că iată a venit, prin cruce, bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat.    
Biruința asupra diavolului, iadului și morții este așadar lăudată neîncetat în Slujba de priveghere din noaptea Învierii.
Paștele desăvârșit este trecerea de la moarte la viață, de la „stricăciune” la „nestricăciune”, adică la o existență în Duhul Sfânt: „Căci din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi”. „Paștile cele fără de prihană, Paștile cele mari, Paștile credincioșilor; Paștile care au deschis nouă ușile raiului”.

Iubiți fii duhovnicești,
Sinaxarul din Sfânta și Marea Duminică a Paștilor rezumă sensul sărbătorii și explică: „Numim sărbătoarea de azi Paște, după cuvântul care în vechiul grai evreiesc înseamnă trecere; fiindcă aceasta este ziua în care Dumnezeu a adus, la început, lumea dintru neființă întru ființă... și smulgând tot neamul omenesc din fundul iadului, l-a suit la cer și l-a adus iarăși la vechea vrednicie a nemuririi”. Se știe că în limba ebraică cuvântul peshah, de unde provine termenul Paște, înseamnă „trecere”. Iar această trecere se face întru Hristos, deoarece în El se unesc pentru totdeauna, „neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit” firea umană cu firea divină care-și comunică și întrepătrund însușirile, astfel încât Sfântul Pavel poate să afirme cu tărie că „Hristos este Paștele nostru” (1 Corinteni 5, 7).
Sfântul Ioan Damaschinul evidențiază, după cum arată și Noul Testament, marile „prefigurări” biblice ale mielului pascal și ale țapului de ispășire.
Tema solară, a adevăratului „soare al dimineții”, „transluminos”, subliniază irezistibila pătrundere a luminii, în sensul prezentat de Sfântul Ioan Evanghelistul: „Să vedem pe Hristos, Soarele dreptății, tuturor viață răsărind” (Cântarea a 5-a).
Mormântul, după cum am remarcat, s-a transformat în cameră nupțială; Domnul Înviat este Mirele, Cel ce vine, Care este așteptat cu frică și cutremur. Cu „judecata judecății”, despre care vorbește Sfântul Maxim Mărturisitorul, Hristos Judecătorul – deoarece El nevinovat fiind a acceptat să fie condamnat, să fie blestemat – se descoperă ca Mire pentru cei ce-L primesc cu pocăință și recunoștință. Astfel este reprezentat în absida din partea dreaptă a Ușilor împărătești prin fața Căruia trecem când ne împărtășim: icoana Deisis (a mijlocirii) ni-L arată pe Hristos – Dreptul Judecător, stând pe tronul Judecății, având de o parte și de alta ca mijlocitori pentru noi pe Sfânta Fecioară Maria și pe Sfântul Ioan Botezătorul; acum ea este mireasa, iar Ioan Botezătorul este „prietenul Mirelui” (Ioan 3, 29).
Întreaga istorie a mântuirii ar putea fi descrisă ca o dramă a iubirii, în Care Dumnezeu, credincios făgăduințelor Sale, își caută poporul adulterin, caută umanitatea care s-a îndepărtat de El, pentru a vorbi inimii și a o face prima sa iubire, după cum afirmă prorocul Osea (2, 16-17). 
De Paște se trăiește taina nunții duhovnicești. Prin Hristos Înviat întreaga umanitate și cosmosul sunt transfigurate și restaurate. Hristos asumă în Persoana Sa dumnezeiască umanitatea noastră pe care, prin Înviere, o atrage la maxima unire cu Sine: „Tu prin învierea Ta ai înviat pe Adam, o Hristoase...”; „Înviind din mormânt, ai înviat cu Tine tot neamul omenesc”.
Trupul îndumnezeit sau „pnevmatizat” al lui Hristos depășește barierele și determinările timpului și spațiului; în El, în Biserică, taina prezenței Sale ne este oferită condiția paradisiacă și „parusiacă” a existenței create: „Păzind pecețile întregi, Hristoase, ai înviat din mormânt, Cel ce n-ai stricat cheile fecioriei prin nașterea Ta și ne-ai deschis nouă ușile Raiului” (Cântarea a 6-a).
Trupul lui Hristos înviat este viață pură, și nu această amestecare de viață și de moarte, această „viață moartă” pe care noi o numim viață. De aceea El este de viață Dătător, „trupul care a înviat pe Adam cel căzut”. „Și prin patimă pe cel muritor îl îmbracă în podoaba nestricăciunii” (Cântarea a a 7-a).
În Hristos, Cel pururea Viu și prezent în Duhul Sfânt, fiecare dintre noi moare și înviază: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine; Însuți împreună mă preamărește, Mântuitorule, întru Împărăția Ta” (Cântarea a 3-a).
Învierea lui Hristos am spus că are o dimensiune cosmică, deoarece trupul cuprinde în sine în mod tainic cosmosul întreg. De aceea, întreg universul este invitat să se bucure după ce s-a cutremurat cu oroare sfântă în fața pătimirilor și punerii în mormânt a Creatorului.
Mai mult decât atât, pentru „ochiul inimii”, care este ochiul credinței, al Bisericii, al sfințeniei, totul se umple de viață și lumină: „lumină” (phos) și „viață” (zoi), cei doi termeni cheie ai teologiei Sfântului Ioan Evanghelistul care, pentru gândirea și teologia ortodoxă, constituie numele dumnezeiești ale energiilor divine necreate, ale modului în care Dumnezeu își manifestă prezența mântuitoare și îndumnezeitoare. Acum viața și lumina ne vin și din moarte, precum și din toate situațiile de moarte ale existenței noastre, dacă noi le „configurăm” prin credința în jertfa pe cruce a lui Hristos, prin care El a biruit moartea. De aceea mucenicia sau martiriul este cea mai înaltă stare duhovnicească a creștinismului. Motiv pentru care creștinii ortodocși, în timpul perioadei pascale, merg în cimitire, deoarece, în Hristos cel Înviat nu este despărțire de cei dragi, nu mai există separare, moartea devine un somn extatic prin care se pregătește transfigurarea noastră definitivă. Se așază pe morminte, în lumina bucuriei pascale, ouă pictate, cu inițialele celor două cuvinte „Iisus Hristos”. Oul, ca și bobul de grâu, au fost din totdeauna simbolurile Învierii.
Nu numai moartea e plină de lumină, ci și iadul: „Acum toate s-au umplut de lumină, și cerul, și pământul și toate cele dedesubt”. Dumnezeu este totul în toate. Mântuirea sau restaurarea universală este dăruită umanității întregi.
Nu trebuie să ne mai mirăm, așadar, că toate aceste cântări au o puternică rezonanță eshatologică: lumina Paștelui este aceeași lumină a Parusiei sau a Venirii finale a Domnului. Paștele este deja a „Opta zi” în care se inaugurează lumina neapusă a lumii veșnice. Este „Ziua Domnului” în sensul eshatologic pe care această expresie îl asumă în Sfânta Scriptură.
Profețiile legate de Ierusalim acum s-au împlinit: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă acum și te bucură, Sioane! Iar tu, curată Născătoare de Dumnezeu, veselește-te întru Învierea Celui născut al tău” (Cântarea a 9-a).
Astfel intervine – în simbolurile noului Ierusalim și ale Maicii Domnului – tema Bisericii, care nu se confundă cu Împărăția lui Dumnezeu, ci ea este taina Împărăției, care este în lume și lucrează îndumnezeirea și transfigurarea lumii, în măsura în care participăm la asimilarea ei, prin efortul personal de a ne sfinți, prin împărtășirea cu trupul și sângele lui Hristos înviat, prezent în Sfânta Împărtășanie.
Lumea nu există decât prin existențele noastre personale: transfigurarea eshatologică a lumii, inaugurată de Hristos înviat, trebuie să fie descifrată, asumată, reînvățată și inclusă în comuniunea sfinților, până când ea va ajunge la plenitudinea ei, după o măsură care nu este cea a lumii acesteia, ci a lui Dumnezeu. De aceea bucuria pascală se explică și printr-o perspectivă a așteptării și a speranței.
Chiar și după Înălțarea la ceruri, Hristos Domnul înviat rămâne prezent în Biserica Sa: „Căci cu noi ai făgăduit să fii cu adevărat, până la sfârșitul veacului, Hristoase. Pe Care întărire de nădejde credincioșii avându-Te, ne bucurăm” (Cântarea a 9-a).
În Duhul Sfânt, Mângâietorul, lumina pascală, viața lui Hristos, Domnul înviat ni se împărtășește prin Euharistie, care susține Biserica și o întemeiază pe „taina pascală”.
Deoarece prin Euharistie suntem încorporați și ne unim cu Hristos Înviat, noi putem, puțin câte puțin, printr-o asceză veghetoare, să ne trezim la învierea noastră cu Hristos, în felul în care începem să contemplăm în mod conștient unirea noastră cu El: „Să ne curățim simțirile și să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiată lumină a Învierii. Și, cântându-I cântare de biruință, luminat să-L auzim zicând: Bucurați-vă!” (Cântarea 1-a); „Să mânecăm cu mânecare adâncă și, în loc de mir, cântare să-I aducem Stăpânului; și să vedem pe Hristos, Soarele dreptății, tuturor viață răsărind” (Cântarea a 5-a).
Pe evenimentul Învierii se întemeiază Biserica ce împărtășește oamenilor viața dumnezeiască, viața însăși a Preasfintei Treimi, adică adevărul despre existența personală în iubire. Paștele ne-a botezat în numele Preasfintei Treimi.
Așadar este posibilă o formă nouă de iubire, o iubire în același timp personală și ontologică, datorită părtășiei sau comuniunii noastre cu Hristos înviat. La sfârșitul slujbei Utreniei pascale se cântă: „Ziua Învierii! Să ne luminăm cu prăznuirea, și unul pe altul să ne îmbrățișăm. Să zicem: fraților; și celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Și așa să strigăm: Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le” (Slava de la Laude).
Atunci credincioșii vin să se închine și să sărute Evanghelia, apoi îi îmbrățișează pe preoți și se îmbrățișează unii pe alții, zicând: „Hristos a înviat! – Adevărat a înviat!” și se salută cu acest salut întreaga perioadă pascală. Acest salut își are originea în textul de la Luca 24, 34: „A înviat Domnul și S-a arătat lui Simon”. Acest moment liturgic al îmbrățișării credincioșilor amintește gestul numit „sărutarea păcii”, care se făcea în Biserica veche în timpul fiecărei Sfinte Liturghii înainte de mărturisirea Sfintei Treimi. Astăzi, în afara nopții de Paște, „sărutarea păcii” se face numai între membrii clerului și se spune: „Hristos în mijlocul nostru”, însă sensul gestului este dat de acest dialog dintre preot și credincioși: „Să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”. Credincioșii se unesc astfel în iubire pentru a deveni ca o icoană a Preasfintei Treimi.
Slujba din noaptea Învierii a conservat gesturi liturgice foarte vechi și, în același timp, o mare spontaneitate și o participare masivă a poporului la această slujire liturgică. Cântările slujbei Utreniei din noaptea de Paști, precum și Sfânta Liturghie care urmează sunt întrerupte în momentul cădirii la ectenii de un schimb de exclamații între preot și poporul credincios: primul zice: „Hristos a înviat!”, iar credincioșii răspund: „Adevărat a înviat!”.

Drept măritori creștini,
După acest moment al „sărutării păcii”, preotul citește „Cuvântul de învățătură” al Sfântului Ioan Gură de Aur care rezumă esența însăși a creștinismului. Sfântul Ioan Gură de Aur exaltă în primul rând imensitatea iertării pe care o primim.
Numai credința, numai trezvia iubirii pot corespunde nemărginitei bunătăți a lui Dumnezeu. Deoarece ospățul mesianic la care suntem invitați este un ospăț oferit fiului risipitor, este un ospăț al credinței: „Masa este plină, ospătați-vă toți. Vițelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustați toți din ospățul credinței”. Iar credința este descoperirea minunată a iertării care a răsărit din mormânt: „Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertarea a răsărit”.
Hristos ne-a eliberat de angoasa fundamentală, care produce preocupare, fuga de realitate și pasiuni idolatrice. În străfundurile ființei noastre, în cutele cele mai întunecate în care El a coborât și nu încetează să coboare, El transformă angoasa în încredere, „amintirea morții” în amintirea Învierii: „Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului”.
Liturghia euharistică ce urmează este într-adevăr o participare la ospățul eshatologic, ca și cum „vălul” tainei, în această noapte, devine translucid sau transparent. Toate ușile împărătești și diaconale ale iconostasului sunt deschise, biserica este plină de flori și de lumină și, neîncetat, răsună troparele Învierii. În locul Trisaghionului, Sfinte Dumnezeule, se cântă versetul paulin „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat” (Galateni 3, 27), care amintește de botezul neofiților și prima lor împărtășanie, dar ne amintește și de botezul fiecăruia dintre noi. Cântarea aceasta ne amintește și nouă tuturor că am fost botezați și am murit păcatului și că am înviat cu Hristos la o viață nouă. Lecturile biblice din cadrul Liturghiei Cuvântului sunt în primul rând din capitolul întâi al Faptelor Apostolilor, despre arătările Domnului înviat, porunca dată primei comunități să rămână la Ierusalim și să aștepte „făgăduința Tatălui”, adică Pogorârea Duhului Sfânt. Aici se vede unitatea celor Cincizeci de zile (sau cincizeci de zile între Paște și Pogorârea Sfântului Duh), Marea Cincizecime sau Pentekoste care unește Paștele, Înălțarea și Pogorârea Duhului Sfânt. Întreaga iconomie a lui Hristos are ca scop, grație încorporării noastre în al Său soma pnevmatikon (trup pnevmatizat), să primim Duhul Cincizecimii.
Evanghelia rânduită de Biserică să se citească în noaptea Învierii este de fapt Prologul Evangheliei după Ioan (1, 1-17), adică mărturisirea solemnă a dumnezeirii Celui ce a suferit, a identității între Persoana Logosului și a celui Răstignit. „Din plinătatea Căruia noi toți am primit har peste har”. De aceea toți se împărtășesc în noaptea Învierii. În aceeași zi, aproape de prânz, când se săvârșește Vecernia numită în popor și A doua Înviere, se citește Evanghelia în mai multe limbi ca semn al Pogorârii Duhului Sfânt și al universalității credinței în Învierea lui Hristos și a noastră.
Întreaga perioadă care urmează între Paște și Pogorârea Duhului Sfânt sau Cincizecime, însă mai ales Săptămâna luminată, este o perioadă pe care o putem numi agapică. Regula Postului este suspendată. La sfârșitul Liturghiei din noaptea Învierii se binecuvintează mâncărurile specifice sărbătorii, iar în familii se mănâncă mielul pascal. În întreaga Săptămână Luminată masa este pusă în fiecare familie, se merge în vizită, se îmbrățișează cei dragi și se salută cu „Hristos a înviat!”, se invită la masă, viața circulă, bucuria se multiplică.

Iubiți credincioși,
Am dorit ca anul acesta să stăruim puțin asupra însemnătății slujbei de Priveghere din Noaptea Sfântă a Învierii cu convingerea că înțelegerea ei profundă ne poate ajuta să depășim aceste momente grele pe care le trăim și care ne obligă să trăim separați și la distanță unul de altul, fără să putem să „ne îmbrățișăm unii pe alții”.  Criza provocată de noul coronavirus ne-a surprins pe toți ca o furtună neașteptată și peste tot în lume a reușit să schimbe viața noastră familiară, socială și relațiile de muncă. Mulți și-au plâns și își plâng încă părinții și prietenii pierduți în lupta cu această molimă. Multe persoane se află în dificultăți economice pentru că și-au pierdut locul de muncă. Această situație dramatică prin care trecem ne-a arătat cât de vulnerabili suntem, cum certitudinile noastre multe, pe care ne-am întemeiat viața de zi cu zi, planurile noastre, sunt discutabile. Pandemia ne pune în fața unor întrebări fundamentale legate de fericirea vieții noastre și de comoara credinței noastre creștine.
Această criză reprezintă un semnal de alarmă, care să ne facă să reflectăm la rădăcinile credinței noastre cele mai profunde, care ne susține pe noi toți, cei credincioși, în aceste vremuri furtunoase. În plină criză de coronavirus serbăm Sfintele Paști cu credința în mesajul pascal al biruinței vieții asupra morții. Acest mesaj subliniază faptul că noi, în calitate de creștini, nu trebuie să ne lăsăm paralizați de frica provocată de acest virus, promovată și susținută cu încrâncenare de vremelnicii conducători ai țării. Învierea Domnului ne dă nădejde, încredere și curajul de a fi și mai solidari și uniți în comuniunea de rugăciune. Pericolul contagiunii cu acest virus trebuie să ne învețe un alt tip de „contagiune”, cel al iubirii, care se transmite de la inimă la inimă. Prima fază a crizei provocată de coronavirus și pe care am trăit-o în perioada sărbătorilor pascale de anul trecut a reprezentat pentru noi toți creștinii o perioadă dureroasă, pentru că poporul dreptmăritor nu a putut participa la slujba de Înviere. Am trăit experiența că Domnul este prezent acolo unde doi sau trei se adună în numele Lui.  Transmiterea mediatică a sfintelor slujbe a fost o soluție de urgență pentru care mulți au fost recunoscători. Însă transmiterea virtuală a slujbelor nu poate înlocui prezența noastră fizică, reală, alături de Domnul Înviat în timpul Sfintei Liturghii din Biserică. Anul acesta vom fi prezenți la sfintele slujbe. Prezența Domnului înviat în Cuvântul și Jertfa euharistică ne vor da puterea să facem față problemelor dificile care ne așteaptă după încheierea acestei crize. Și Mântuitorul Hristos, Domnul Înviat, ne va călăuzi cu lumina Sa să alegem cu înțelepciune calea vieții și nu a morții.
Să ne unim vocile și să vestim Învierea lui Hristos și celor deznădăjduiți, a celor care sunt în întunericul păcatelor!
Să înmulțim faptele noastre bune, de care este atâta nevoie în aceste vremuri grele, pline de ispite, iar lumina pe care Învierea Mântuitorului Iisus Hristos ne-o dăruiește, ne va călăuzi și vom birui lumea viclenilor și fățarnicilor, care uneltesc împotriva fiilor lui Dumnezeu, creștinii ortodocși!
În această zi de lumină și har, pe care pandemia prelungită nu a putut să o întunece, vă binecuvintez pe toți și vă urez să aveți pace, multă credință și nădejde, sănătate și bunăsporire, rugând pe Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Înviat din morți, să vă dăruiască cele ce vă sunt de folos sufletelor și trupurilor voastre.

Adevărat a Înviat Domnul!
Al vostru arhipăstor, stăruitor în rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Înviat pentru pace și bunăvoire,
† Vincențiu
Episcopul Sloboziei și Călărașilor

2 Mai 2021, 03:10 (8125 vizualizări - 5 comentarii)