REPORTAJ

În căutarea rostului pierdut al omului

Dumitru Chiciu e medic chirurg. Dar scrie și cărți, și pictează, și cântă... La fluier, la caval, la ocarină, la tigvă! Iar când nu face nimic din toate astea, cântă cu «Doruri Ciulnițene». Pentru că menirea unui om nu stă doar în meseria pe care face. Ci în ceea ce este dincolo de ea... Iar dacă îl întrebi, doctorul Dumitru Chiciu te va îndeamnă să o cauți: «Fiecare om are rostul lui. Iar eu l-am găsit aici, în corul ăsta...».

Setea de cunoaștere face minuni Chirurgul Dumitru Chiciu are 60 de ani și 4 specializări în domeniul Medicinei: Chirurgie, Ecografie, Endoscopie și Termoscopie. Și își amintește că n-ar fi trebuit să fie astea meseriile lui: «Eu am făcut liceul militar... Și la vremea aia trebuia să fii în primii 10 ca să faci o facultate! De frică să nu ajung la cazarmă, am învățat. Și am avut de ales între Medicină și Academia Militară.. M-am îndrăgostit de meserie, că aveam profesori dedicați. Ei m-au învățat primul principiu al medicinei: „Primum non nocere!“. În primul rând, să nu faci rău! Iar apoi, dacă te duce capul, ajută... Cred în principiul ăsta și mă străduiesc să îl respect de-o viață!». Numai că Medicina nu a fost de ajuns. La 45 de ani a făcut Dreptul. Nu ca să profeseze, ci ca să învețe. Apoi s-a apucat de scris. Memorii! Și așa a apărut cartea «Plaiul lui Moromete». Și iarăși n-a fost de ajuns... Așa că pictează! Nu pentru public, ci pentru sine și liniștea pe care o capătă în fața șevaletului. Iar când nici asta nu e de ajuns, cântă întru-un cor. Iar de când cântă acolo, și-a găsit liniștea.

Ce face muzica din om? Nu s-a născut cântând la fluier. A deprins meșteșugul de la profesorul lui dintr-a doua, înainte ca acesta să fie deportat. Apoi s-a îngrjit să nu uite: «Eu sunt din Teleorman... Și, la vremea când eram eu mic, la noi în sat se cânta. Profesorul Basarabeanu a pus muzica pe note, înainte să fie deportat de comuniști. Și noi, copii cuminți, am învățat-o. Apoi eu doar am avut grijă să nu o uit!». Ca să n-o uite, doctorul Dumitru Chiciu a deprins să cânte la fluier, la caval, la cimpoi, la ocarină, la tigvă și la muzicuță... «Pare mult, dar toate se aseamănă. Fluierul are 6 găuri, cavalul are 5... E diferit, dar tot aceleași note le sufli! Și aș fi rămas cu știința dacă nu îl cunoșteam pe părintele Gheorghe Lungu. Aici am reușit să-mi regăsesc echilibrul pierdut în anii din urmă. Și îmi aduc aminte că cel mai frumos moment pe care l-am trăit a fost când m-au invitat să intru în grup, să cânt alături de ei. Aici îmi găsesc liniștea și plăcerea de a cânta...». Grupul se numește «Doruri Ciulnițene» și doctorul Dumitru Chiciu cântă aici de 2 ani. Pe scena locală, la evenimentele județene, la TV, de Paște, în sat, de Crăciun, oriunde sunt chemați. Și, Slavă Domnului, sunt chemați peste tot!

Apostolii grupului «Doruri Ciulnițene»
Grupul coral «Doruri Ciulnițene» s-a născut din neliniștea preotului din Ciulnița, Gheorghe Lungu, de a lăsa ceva în urmă. Grupul are 2 ani și are și altoaie, la școala din sat și la școala din Albești. Părintele scrie versurile cântecelor, iar grupul le învie. «Poate le-o scrie el, dar sunt cântecele noastre!» explică în șagă doctorul Dumitru Chiciu. «Ale lor» înseamnă un doctor, un primar, un cântăreț în strană, un zidar, un manager de vânzări, un pensionar care e acum președinte de Cooperativă.... Și tot așa, până la 12 oameni care au transformat un grup de colindători într-un cor ajuns până pe sticla televizoarelor. Dar minunea nu-i acolo. Minunea apare când vocile se încălzesc și se leagă unele de altele, într-un singur glas, viu, vibrant, care-ar trezi și morții, d-apăi pe noi, care încă ne așteptăm rândul. Și când încep să cânte așa-i de frumos, că nu te-ai mai da dus.
Rostul corurilor pe lume Părintele Gheorghe Lungu își amintește că și-a dorit cor în parohie de când se știe. Dar n-a fost scris până mai an: «Mi-aduc aminte că la început am fost șase. Apoi, încet-încet, grupul s-a mărit și am ajuns la doisprezece. Și dacă o vrea Dumnezeu o să fim și mai mulți. Pentru că toți suntem de-aici și ne cunoaștem de-o viață. Iar acum nu mai cerem noi membri, cer oamenii să vină la noi...». Însă, crede părintele Lungu, rostul corului nu e numai muzica. Rostul corului e să nu fii singur: «Corul ăsta ne repară pe dinăuntru. Pare vorbă mare, dar nu e! Venim aici încărcați de peste zi, poate supărați, poate bolnavi... Și, din ce cântăm, ne îndreptăm de spate și ne întărim de genunchi. Și am văzut că la fel se întâmplă și cu oamenii pentru care cântăm. N-a fost spectacol la care să nu ridicăm sala în picioare. Iar când vedem că se întâmplă așa uităm și de boală, și de bătrânețe, și de toate...».

30 Martie 2024, 09:40 (10886 vizualizări - 2 comentarii)