Pastorala Preasfințitului Părinte Episcop VINCENȚIU la Sărbătoarea Învierii Domnului

† VINCENȚIU
Prin harul lui Dumnezeu
Episcopul Sloboziei și Călărașilor

Iubitului meu cler și popor,
Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,
Iar din parte-mi, arhierești binecuvântări!

Dreptmăritori creștini,

Hristos a înviat!

Cu Învierea Mântuitorului Iisus Hristos a început o etapă nouă în istoria omenirii, deoarece este pentru prima dată când puterea lui Dumnezeu s-a arătat mai mare decât păcatul și moartea. Nimic din cele ale lumii acesteia, ale istoriei ei, nici moartea, nu pot să reziste la acțiunea iubirii lui Dumnezeu, care s-a manifestat prin Învierea Fiului Său. De aceea, Învierea este Revelația supremă a lui Dumnezeu care dă sens istoriei, este cheia de interpretare a istoriei. Cel Care este vrednic să deschidă „Cartea pecetluită” a istoriei și să o explice este Domnul și Mântuitorul lumii, Mielul Cel înjunghiat. Nimeni, până la Învierea Sa, n-a desfăcut cartea pecetluită a istoriei: „Am văzut apoi în mâna dreaptă a Celui ce ședea pe tron o carte scrisă înăuntru și pe dos, pecetluită cu șapte peceți. Și am văzut un înger puternic, care striga cu glas mare: Cine este vrednic să deschidă cartea și să desfacă pecețile ei? Dar nimeni în cer, nici pe pământ, nici sub pământ nu putea să deschidă cartea, nici să se uite la ea. Și am plâns mult, fiindcă nimeni n-a fost găsit vrednic să deschidă cartea, nici să se uite la ea. Și unul dintre bătrâni mi-a zis: Nu plânge. Iată, a biruit leul din seminția lui Iuda, rădăcina lui David, ca să deschidă cartea și cele șapte peceți ale ei. Și am văzut, la mijloc, între tron și cele patru ființe și în mijlocul bătrânilor, stând un Miel, ca înjunghiat, și care avea șapte coarne și șapte ochi, care sunt cele șapte duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul. Și a venit și a luat cartea din dreapta Celui ce ședea pe tron. Și când a luat cartea, cele patru ființe și cei douăzeci și patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută și cupe de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinților. Și cântau o cântare nouă, zicând: Vrednic ești să iei cartea și să deschizi pecețile ei, fiindcă ai fost înjunghiat și ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminția și limba și poporul și neamul; Și I-ai făcut Dumnezeului nostru împărăție și preoți și vor împărăți pe pământ” (Apocalipsă 5, 1-10).
Sfântul Ioan Evanghelistul ni-L prezintă în acest text scris în cartea Apocalipsei pe Mântuitorul Hristos ca fiind Mielul Care S-a jertfit, a murit și a înviat, Cel ce deține întreaga putere mesianică și Căruia I se datorează venirea Duhului Sfânt în lume. De aceea, în noaptea Învierii, noi, creștinii, cântăm: „Să învieze Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui; să fugă de la fața Lui cei ce-L urăsc... Iar drepții să se bucure și să se veselească înaintea lui Dumnezeu, să se desfăteze întru bucurie” (Psalmul 67, 1-3).
Cu Învierea Domnului a început o epocă nouă în istoria omenirii, marcată de „Ziua Domnului” (Dies Domini), adică Duminica, ziua în care a înviat Mântuitorul Iisus Hristos. El S-a arătat în ziua Învierii, cum ne încredințează Sfintele Evanghelii, Preacuratei Sale Maici, Mariei Magdalena, celorlalte femei mironosițe, lui Petru și Ioan, lui Luca și Cleopa în drumul spre Emaus, sau ucenicilor, în foișorul unde îi împărtășise cu Trupul și Sângele Lui la Cina cea de Taină. Sfântul Evanghelist Ioan vorbește de două arătări ale Domnului înviat înaintea ucenicilor, adunați în foișorul unde săvârșiseră Cina cea de Taină, în cadrul a două Duminici: în prima zi a săptămânii - Duminica, înaintea Apostolilor fără Toma, și, la opt zile după, adică în Duminica următoare, când Apostolii erau adunați împreună, fiind prezent și Toma.
Pentru Sfântul Ioan Evanghelistul „prima zi a săptămânii” marchează începutul unei noi creații, a Învierii. Ea conține evenimentele fondatoare ale credinței creștine: Învierea Lui Iisus, Arătările pascale, Darul Duhului Sfânt. Iar cea de a opta zi (prima zi de după Sabat) este din nou „Ziua Domnului”, care nu cunoaște apusul, este ziua neînserată a Învierii, acea „Zi Una (unică) - Împărăteasă și Doamnă”. În această zi comunitatea ucenicilor s-a adunat pentru a „frânge pâinea”, adică a săvârși Sfânta Euharistie (Faptele Apostolilor 20, 7). Tot în „Ziua Domnului”, Sfântul Ioan, exilat fiind în insula Patmos din cauza cuvântului lui Dumnezeu, este răpit în extaz (Apocalipsă 1, 10) și, în această zi, în vedenie primește descoperirea tainelor istoriei pe care le consemnează în cartea Apocalipsei. Aceste indicații reflectă importanța pe care Duminica a avut-o încă de la începuturile Bisericii. Ziua Învierii lui Hristos sau Ziua Domnului, Duminica, se instituie deja, din chiar ziua Învierii, ca cea mai veche sărbătoare a Bisericii și a creștinilor. Sfântul Ignatie Teoforul, trăitor la sfârșitul secolului I și începutul celui de al doilea (a murit în 107 d. Hr., pe vremea împăratului Traian), afirmă că „cei care au trăit în rânduielile cele vechi și au venit la nădejdea cea nouă, să nu mai țină sâmbăta, ci duminica, în care viața noastră a răsărit, prin El și prin moartea Lui” (Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Magnezieni, capitolul IX, 1).

Iubiți frați și surori în Domnul, Cel înviat,

Sfântul Evanghelist Ioan ne istorisește că, deși ușile erau încuiate, Iisus Hristos, Domnul înviat, se arată pentru prima dată ucenicilor adunați la un loc, fiind absent Toma. De data aceasta nu este vorba de un Om care stă într-o grădină și pe care Maria Magdalena Îl confundă cu grădinarul; aici Domnul se arată intrând prin ușile încuiate (un aspect subliniat de două ori): este vorba de o adevărată manifestare a dumnezeirii lui Hristos. Și pentru că Trupul Său înviat este unul duhovnicesc, imaterial, pnevmatizat, vine de la Dumnezeu, nu mai poate fi oprit de niște uși încuiate. Iisus nu mai are nicio legătură cu Cetatea Sfântă, cu iudaismul, vine de sus: acesta este începutul Bisericii. Se așază în mijlocul ucenicilor, semn că rămâne prezent în Biserica Sa. Le arată rănile cicatrizate: amintirea pătimirilor nu s-a șters, ci au fost transfigurate de Învierea Trupului. Apoi, Sfântul Ioan ne spune că Iisus „a suflat” asupra lor. Este un verb folosit și de cartea Facerii pentru a indica lucrarea lui Dumnezeu la crearea omului, când, după ce l-a plăsmuit pe om din țărână, „a suflat în fața lui suflare de viață” (Facere 2, 7). Hristos înviat a făcut din Apostoli făpturi noi. Le transmite Duhul Sfânt Apostolilor, arătând prin aceasta că, după Învierea Sa, Duhul se poate revărsa peste oameni din sfânta Sa omenitate, din Însuși Trupul Său înviat. Duhul Sfânt le este insuflat, deci, mai întâi Sfinților Apostoli. Nu este încă darul Cincizecimii, ci infuzia de credință pascală, care-i transformă pe ucenici în credincioși adevărați, făpturi noi, care acum sunt abilitați să înceapă misiunea lor de martori și mărturisitori ai Învierii Lui.
În continuarea acestui episod evanghelic asistăm la o a doua arătare a Domnului, de data aceasta fiind prezent și Apostolul Toma. Toma însă, „unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus” (Ioan 20, 24). Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că Toma, un nume ebraic, ce înseamnă „geamăn, pereche”, caracterizează foarte bine personalitatea acestui apostol, numit și Geamănul, care s-a îndoit în gândurile sale, și care sufletește era împărțit în două stări: între dorința de a verifica personal realitatea Celui înviat și dorința de a cunoaște prin încredințare, pentru a deveni și mai credincios pe viitor.
Sfinții Apostoli i-au povestit lui Toma despre prima Sa arătare, că „am văzut pe Domnul!”, însă el s-a dovedit a fi neîncrezător spunând: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25). Prin urmare, în timpul celei de a doua arătări a Mântuitorului Hristos, în prima duminică de după Învierea Sa, Îl vedem pe Domnul spunându-i lui Toma, care era de față, de data aceasta: „Adu degetul încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). Mântuitorul Hristos înviat îi împlinește dorința lui Toma, invitându-l să vadă și să atingă urmele cicatrizate ale pătimirilor Sale și să constate că este vorba de același Trup al lui Iisus, pentru ca, în urma acestei încredințări, să se ridice cu mintea la înțelegerea faptului că Cel răstignit atunci pe Cruce este acum Același Iisus Hristos, Care i se arată pe Sine, viu, înviat. Domnul a vrut să-i arate lui Toma „că El Însuși era Cel răstignit și că n-a înviat altcineva în locul Lui. Pentru aceasta El a înviat având semnele Răstignirii și pentru aceasta mănâncă. De pildă, peste tot, Apostolii făceau din aceasta un semn al Învierii, zicând: „Noi, care am mâncat și am băut cu El” (Faptele Apostolilor 10, 41). Așadar, când Îl vedem mergând pe valuri, înainte de Răstignire, nu afirmăm că trupul acela avea o fire diferită, ci pe-a noastră, la fel când Îl vedem după Înviere având semnele, nu vom spune că El era stricăcios de-acum. Fiindcă El arată acestea de dragul ucenicului” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 87 la Evanghelia după Ioan, în PSB, vol 18, Basilica, București, 2019, p. 435).
Încredințat fiind de această prezență vizibilă, concretă a Domnului, la vederea urmelor răstignirii Sale de pe Cruce, Toma exclamă: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28). Văzându-L pe Hristos Cel Înviat, Toma devine un martor și mărturisitor al Învierii. Mărturisirea lui Toma arată că el a fost luminat lăuntric de Dumnezeu Tatăl și că îndoiala lui s-a schimbat datorită vederii, curățită de credința în dumnezeirea lui Hristos, care l-a atras lăuntric spre El.

Dreptmăritori creștini,

Experiența Sfântului Apostol Toma prevestește atitudinea tuturor credincioșilor. De aceea, este valabilă pentru toți invitația lui Iisus adresată lui Toma: „Nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27), adică să devii un om de credință. Însă, apoi Iisus adaugă: „Pentru că M-ai văzut, Toma, ai crezut”. Este mustrat de Iisus pentru că ar fi trebuit să creadă pentru mărturia celorlalți Apostoli, care la rândul lor au crezut ceea ce Maria Magdalena le-a vestit. Iisus îi spune atunci lui Toma: „Fericiți cei care, deși n-au văzut, vor crede!” (Ioan 20, 29). Răspunsul lui Iisus nu proclamă fericit pe cel ce se îndoiește, nici pe cel care pretinde să vadă sau să verifice prin atingere, ci numai pe cel ce crede. Credința nu se întemeiază pe ceea ce vedem, ci pe încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu, care este temeiul sau certitudinea noastră. „Fiindcă acest lucru ține de credință: faptul de a accepta cele nevăzute. Căci credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea celor nevăzute (Evrei 11, 1). Iar aici nu-i fericește doar pe ucenici, ci și pe cei de după ei care vor crede” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 87 la Evanghelia după Ioan, în PSB, vol. 18, Basilica, București, 2019, p. 434).
După Toma vor veni milioane de sceptici. Nu pretenția de a vedea sau a atinge îi va elibera pe oameni de îndoielile lor, ci credința în Hristos, Cel Înviat. Dacă Iisus i-a permis lui Toma să ajungă la credință în urma dovezilor exterioare, prin verificarea semnelor pătimirii, acest lucru s-a datorat pogorământului dumnezeiesc. Iisus ne lasă să înțelegem că Toma ar fi trebuit să creadă în mărturia comunității apostolice, să fi încredințat propria căutare autorității celor care fuseseră martorii legitimi ai întâlnirii cu Domnul Înviat. Toma nu era singur, iar căutarea sa nu era un „fapt privat”; el a fost chemat să creadă în cuvântul colegilor săi de apostolat, fără să pretindă dovezi suplimentare; să creadă fără „să vadă” și să-și întemeieze viața pe mărturia Bisericii.
Prin această „fericire” Iisus își îndreaptă privirea spre creștinii care vor veni după generația apostolică, care, deși nu au avut privilegiul lui Toma, vor ajunge să creadă în El. Această „fericire” ne este adresată nouă, celor de azi, și este pentru noi un izvor de încredere și de nădejde. Iisus Domnul Înviat proclamă „fericit” pe cel ce crede în El fără să-L vadă. Credința și nădejdea noastră nu sunt o iluzie, deoarece ele se întemeiază pe Cel pe Care fiecare dintre noi Îl mărturisește cu adevărat ca „Domnul meu și Dumnezeul meu!”.
Să ne împărtășim și noi, așadar, de slava Învierii pe care să o contemplăm cu ochii duhovnicești ai minții și să-L rugăm pe Domnul înviat să resădească în noi harul și fericirea credinței. Această fericire este unică și este singura dătătoare de nădejde și care ne scoate din „latura și umbra morții”. Numai lumina harului credinței dăruite de Dumnezeu prin Fiul Său înviat în Duhul Sfânt ne deschide mintea și ochii duhovnicești să vedem, să contemplăm și să înțelegem marea taină a existenței și peregrinării noastre prin istorie. De aceea, să-L rugăm pe Domnul să ne dăruiască fericirea credinței de „a crește în harul și în cunoașterea Lui” (2 Petru 3, 18). Să luăm aminte la acest imn pe care-l cântăm în noaptea de Paști: „Să ne curățim simțirile și să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiată lumină a Învierii. Și cântându-I cântare de biruință luminat să-L auzim zicând: Bucurați-vă!”.

Iubiți frați și surori în Domnul,

Timp de șapte săptămâni, prin post, rugăciune și fapte bune ne-am pregătit sufletește și trupește, înnoindu-ne viața pentru a ne împărtăși de slava Învierii, care este Revelația supremă a lui Dumnezeu.
Să ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos, Cel înviat, să ne dăruiască harul și fericirea credinței, unica dătătoare de putere în aceste vremuri grele, cu multele și dureroasele încercări pe care le trăim. Mântuitorul ne încurajează: „Nu vă temeți” (Ioan 16, 33) spunându-ne: „Eu sunt lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12).
Învierea Mântuitorului Iisus Hristos ne dăruiește curaj și nădejde, chemându-ne să fim uniți în rugăciune și fapte bune și, călăuziți de lumina Sa, să alegem calea vieții. Să vestim cu mult curaj și putere minunea Învierii și celor ce sunt în întunericul păcatelor. Să înmulțim faptele cele bune, care sunt o făclie aprinsă, așezată într-un loc înalt, ce luminează oamenilor, iar lumina slavei Învierii să ne călăuzească și să ne dea putere să biruim lucrarea vicleană și fățarnică atât de prezentă în lume.
În această zi de lumină a slavei Învierii și har, vă binecuvintez și vă urez să aveți pace, credință și nădejde, sănătate și bunăsporire, rugând pe Mântuitorul Iisus Hristos, Cel înviat din morți, să vă dăruiască cele ce vă sunt de folos sufletelor și trupurilor voastre.

Adevărat a înviat Domnul!

Al vostru arhipăstor, stăruitor în rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Înviat pentru pace și bunăvoire,

† VINCENȚIU
Episcopul Sloboziei și Călărașilor

20 Aprilie 2025, 08:20 (2147 vizualizări - 0 comentarii)