REPORTAJ

Nea Aurică, muzicant de cununii

Pentru că nimeni nu mai crește boboci, toamna se numără... nunțile. Pentru cine privește din stradă, miresele sînt albe și vesele, nuntașii par lipsiți de griji, iar holul Primăriei din Slobozia, pentru prima dată, prietenos. În umbra spectacolului însă, neștiuți și aproape nebăgați în seamă, își duc existența măruntă și tristă, cei mai neînsemnați dintre actorii acestei ceremonii: muzicanții de cununii!

Nea Aurică
E bătrîn! Atît de bătrîn încît îți spui că viora atîrnată de umăr e doar un element de decor, iar nu lucrul cu care își cîștigă existența. Între oficiali, stă nemișcat, cu ochii în gol, așteptînd nimic. Îl cheamă Aurică și e muzicant de cununii. La ieșirea mirilor se învi­orează brusc.Vioara prinde scîrț, iar dacă ai răbdarea să o asculți, prinde și glas. Nimeni nu are răbdare! Întîi se îmbulucesc nuntașii, cu florile, apoi mirii, surîzînd nepăsător... Cine stă să se uite la bătrîn și la vioara lui? Fiecare vine cu lăutarii de-acasă, bătrînul nu e decît un cerșetor de ocazie. Îl împing, îl calcă în picioare, îl dau la o parte iritați. E insistent, a învățat să se ferească: «Hai, ginerică, nu faci safteaua? Păi cîntăm așa, fără financiară?!» strigă dacă e dat la o parte. De rușine, mirele scoate din buzunarul cu bani mici o hîrtie de 5 lei. Nea Aurică o privește umilit și își strivește în buze o înjurătură de mamă. Bagă banii în buzunar și se uită lung după mire. «Dacă acum nu dă, cînd îi e bine, atunci altă dată vai de el!». N-are timp să explice de ce. Altă nuntă, alți miri, același tratament. Aproape același. Scîrțîitul viorii îl impresionează pe naș. Scoate o hîrtie de 10 lei și i-o îndeasă în palmă. Nea Aurică se oprește din cîntat și se ferește într-o parte. Nașul e mare, aproape că-l dărîmă în trecere. În perioada asta a anului, nea Aurică are cam patru nunți pe săptămînă. Plus pensia, de 5 milioane lunar. Uneori îi ajung, uneori rabdă. La 83 de ani nu mai are pe nimeni să-l ajute.

«Așa cum mă vedeți, nu mă dau pe unul tînăr!»
Îl pîndim, așteptînd o pauză. Nu e greu, mirii sînt puțini. Își tîrșîie pașii către cutia viorii, rezemată de balustradă: «am învățat vioara pe prispă, la mama, de unul singur. Așa suntem noi, țiganii, prindem singuri. Tata avea țambal» ne spune hîtru. La 16 ani, s-a dus la cărciumă, în cartier, la Călărași, că de-acolo e de fel. Era înainte de război, oamenii erau alfel. Îl ascultau pe Francezu', mare muzicant. A învățat și de la el, da' puțin, că pe Francezu' l-au luat la oaste. El a rămas să cînte, că era mic. A fost norocul lui, Francezu' a murit. Au murit și cîrcimarii. Gogu Strătescu, Dică Racea... Numai el a rămas. El și vioara: «Uite așa cum mă vedeți, nu mă dau pe unul tînăr. Nu mai sînt eu ce am fost, da' cu ce știu și vioara asta, îmi fac treaba. Ăștia tinerii nu mai are răbdare. Degeaba e tineri, că nu știe muzică. Muzica se prinde, domnule, nu se învață». Ne arătăm neîncrezători. Cine mai are nevoie de vioară, de cînd s-a inventat casetofonul? «Nici nu știți cît greșiți matale. Eu o să mor, c-așa e scris. Da' vioara asta nu se duce niciodată. Ia zi matale o melodie să n-o știe vioara mea. Hai, la pariu!»... Strînși cu ușa, ne bîlbîim. Nu știm să alegem! Ne salvează tot el. «Las' că-ți cînt eu!» ne spune tăind lin vioara cu arcușul. De sub degete, printre chiuituri de nuntă și triluri de acordeon, nea Aurică desface dintre corzi o frîntură din balada lui Ciprian Porumbescu...
(A. PANAIT)

1 Septembrie 2009, 18:52 (15849 vizualizări - 1 comentariu)