REPORTAJ
Povești din Oborul Municipal
Oborul Municipal reprezintă una dintre «activitățile autofinanțate» ale administrație locale. Potrivit datelor oficiale, în anul 2010, din această activitate municipalitatea a încasat cîteva mii de lei. Deși modeste, sumele obținute din încasări nu vor fi direcționate către modernizarea spațiilor existente, pentru că există obiective de interes public mai importante. Ca, de exemplu, bazarul municipal, în care vor fi investiți în 2011, 50 mii lei. Pentru Obor există doar planuri de viitor, speranțe... și poveștile producătorilor! Atîția cîți mai există...
Toată lumea știe unde este Oborul Municipal. Dacă n-ai avut niciodată treabă cu el, îl vezi din goana mașinii, dincolo de calea ferată, înspre Slobozia Nouă. Dacă ai avut, știi că pe el ar trebui să scrie ca la poarta Purgatoriului lui Dante: «Lăsați orice speranță...». Pentru că de ani buni, o spunem noi, dar o spun și cei care intră acolo, oborul ăsta e obor municipal doar cu numele.
Portret-robot
Și nici măcar atît, ne explică Silviu Petrache, unul dintre obișnuiții locului: «Dom’le, știi cum e aici?! Ca-n junglă! La poartă stă geambașii, iar producătorii adevărați nu mai apucă să intre. Acolo, la intrare, sînt șapte-opt care vînd cereale și zic că sînt producători, da’ nu sînt, că n-au certificat. Da’ vînd mereu! Ei vînd făină, ei vînd și amărîtul care vine și el să vîndă doi saci de porumb ca să-și ia o butelie, n-are loc. Îl dau afară! Și-i vezi cum șade pe margine, că înăuntru n-are loc. Mie nu-mi trebuie, că nu mă duc eu să vînd, eu am pămîntul meu... Dar sînt oameni amărîți, care dă cu sapa de-adevăratelea. Oameni care vînd de nevoie, nu bișnițari. S-a dus buhul la tîrgul ăsta! Și asta n-ar fi nimic. Da’ ăștia, bișnițarii, vînd tărîță de grîu, vînd șrot de floare, vînd făină de orez, spărtură... Ce fel de producători sînt ăștia de au 70 de fabrici?! Și eu o înghit și pe-asta! Să vîndă... Da’ să facă așa cum i-au obligat pe ăștia de la farmacie... Să o însăcuie, să o certifice, să spună ce-i în ea... Că numai Dumnezeu știe ce pun în ele. Iar cînd o vînd, s-o vîndă măsurat. Că dacă ești atent și te uiți, vezi numai banițe de-alea cu scîndura groasă. La alea, fură două kile la baniță, dom’le, ascultă-mă pe mine. Și uite așa, de 4-5 ani, de oborul ăsta s-a ales prafu’! Că oamenii îl știu și nu mai vin. Vin doar ăștia care vă spun eu! Și sînt mînă-n mînă cu ăia din piață, că altfel n-ar avea cum să fure atîta. O clică de bișnițari!».
Oborul de pe maidan
Duminica asta, peste Oborul Municipal de la Slobozia a zburat ca-n zi de toamnă. Pe la nouă trecute, cînd am ajuns noi, tîrgul era pe sfîrșite. «Ăia de la poartă» nu erau... Erau în schimb producători, de prin comunele limitrofe. Ciulnița, Traianu, Gheorghe Lazăr... De-acolo s-a nimerit a fi și Adrian Rotaru, poștaș de meserie și vînzător de cereale de nevoie: «Asta fac de vreo 10 ani. Agricultură! La tîrg mai rar, că nu e vreme! Da’ acu’, primăvara, trebuie bani! Pentru arătură, pentru însămînțări, pentru grădină... Numai că nu prea se cumpără. Sînt clienți puțini!».
De clienți se plînge toată lumea! Singurii care tac și se uită cruciș sînt geambașii de cherestea. Un metru cub de lemn de brad, făcut dulapi, e 500 de lei. Pentru cine întreabă! Opt scînduri de gard, 20 de lei. Pentru cine cumpără! Pe internet, aceeași marfă o găsești la 380 de lei, dacă te duci s-o iei singur. Dar Oborul de la Slobozia nu știe de internet. Știe în schimb de bișnițarul de la Argeș care-și face veacul în piață. Are ochi și urechi în toată piața, nimic nu se mișcă fără să știe el. Ne conduce la el un șeptar oarecare, care se ține după noi de la intrare. Ne explică repede că patronu’ are marfa cea mai ieftină din toată piața. Patronul de la Argeș e negricios și bine legat. Poartă o geacă din piele întoarsă și se ferește de aparatul de fotografiat: «Nu vă spun nimic! N-am eu chef azi! Dacă mi-ați da ceva, poate... Da’ așa!». Nu-i dăm și aruncăm ochii peste ce-a mai rămas de vînzare în obor. Trei căruțe cu baloți de paie, opt cocoși și două rațe leșești, o cușcă de porumbei plină ochi, niște sîrmă de gard la care nu se uită nimeni... și sărăcie! O sărăcie lucie, întreținută de o administrație locală care n-a înțeles și nu va înțelege niciodată că gestionarea fondurilor publice se face strict în interesul comunității.
Ciulama de la Porumbel. Porumbel are undeva la 40 de ani. Vine la obor de cînd se știe și are clienți fideli. Vinde porumbei pentru ciulama și, ocazional, păsări de rasă... Cușca lui Porumbel încape pe portbagajul bicicletei. Porumbel e porecla, pe el îl cheamă Maxim Ștefan! Bate 15 kilometri în fiecare sîmbătă și duminică pentru că are clienți fideli: «Pentru ciulama! Guțani, guțani... Hai să-ți dau și mata! Cinci lei perechea! Le rupi gîtu’ și îi bagi în traistă! Am vîndut ceva de dimineața. Vine lumea, că iese ciulamaua bună. Uite colea, căpățînile...». Capetele guțanilor zac aruncate în iarbă, în spatele tarabei. Să tot fie vreo 10-12! Ștefan face meseria asta de la 7-8 ani. Dar pe lîngă guțanii pentru ciulama îți poate vinde și porumbei adevărați: «Uite, am și de-ăia zburători. 200 voiajorii, curcanii 4-5 sute de lei. Pentru cine vrea să înceapă să-i crească. Hai, cumpără acuma, că plec. Trebuie să ajung la piață, că am și acolo clienți». Mințim că postim și trecem mai departe.
Mielu’ Stanciu vine de la Bucu, cu trenul. Are permis, că a fost ceferist! Și doi cocoși, la 30 de lei bucata: «Mai ieftin, că dacă nu sînt bani... Și nici clienți... Da’ și acasă ce să fac? Venim aici și ne mai trecem urîtul!».
Mături de Adjud, de la nea Tănase. Tănase Gheorghe are 75 de ani și plînge. Plînge de cînd a venit în piață, de dimineață. Își plînge bătrînețea, sărăcia, anii... și măturile nevîndute!... E primul din Obor, cum intri pe mîna dreapta. Are două mături mari, cu coadă și vreo patru-cinci mai mici, cum erau odată, prin toate bătăturile. Acuma nu mai sînt, că se poartă alea chinezești, de plastic. La 75 de ani, nea Gheorghe nu mai poate. Scoate din scurta neagră, de stofă roasă pînă dincolo de urzeală, o pastilă de Tramadol pe care ne-o arată: «Așa-i, taică, de la o vîrstă. Nu se mai poate, nu mă mai țin picioarele. Noroc că măturile se fac cu mîna...». Tănase Gheorghe vine tocmai din Adjud. Pentru că știe să facă mături, l-a angajat un patron de la Fetești. Stă cu chirie, banii sînt puțini, grijile multe, nevasta bolnavă. Iar puterea nu mai e aia de-altă dată: «Da’, așa cum mă vedeți, tot mai leg 30-40 de mături pe zi. E meseria mea și o să mor cu ea. Uite, să știi și dumneata! O mătură bună trebuie să aibă patru legături pînă-n coadă! Altfel nu ține, dai banii degeaba! Nu vrei una?!». O mătură normală e 8 lei, una cu coadă de lemn 10. Nea Gheorghe n-a vîndut azi nimic. Dar nu-i timpul trecut. Așteaptă să tîrguiască lumea porumbul. Și, din ce-o rămîne, au să-i cumpere și lui măturile.
Stoian Ion, de pe Griviței 18. Pe nea Ion l-am întîlnit la ieșire, cu un sac în mînă. Are 80 de ani și a venit să tîrguiască niște grîu, pentru păsări. Dar de la el de pe Griviței și pîn-aici l-au întins cîinii. La propriu! Are bastonul rupt și vrea musai să facă reclamație: «Nu e posibil așa ceva. Să mi se întîmple mie una ca asta, om bătrîn. Am și eu cîini, dar îi țin în curte. Da’, de data asta, nu mă las! Mîine sînt la comandantul Poliției și dacă nu se face ceva vin cu copiii mei și-i omor pe toți!». Se liniștește greu, numai după ce polițistul comunitar îi promite că are să-l amendeze pe proprietarul cîinilor. Îl întrebăm de oboarele de-altă dată: «Bre, oboare cum au fost alea, n-o să mai fie. Păi, eu eram comerciant, atunci, pe vremea comuniștilor. Vindeam brînză, vindeam mînji, vindeam carne crudă, măsline... Da’ ce nu vindeam, bre, că ăia n-a fost proști. Lăsa oboarele la lume, să aibă de un’ să mănînce. Și am dus-o bine. Da’ oborul nu era aici, că ar fi fost peste mînă. Era spre Amara, la fabrica de ulei. Și acum a rămas locul, nu s-a făcut nimica pe el. Da’ acolo venea lumea, bre... Venea potop din toate părțile, că era piața bună și orășenii cumpăra tot. Acuma, în pustietatea asta ce să cumperi?! Pîn-ajungi te mănîncă cîiini, pînă te întorci, pierzi din traistă!».
18 Aprilie 2011, 06:47 (10985 vizualizări - 0 comentarii)










