REPORTAJ

Voluntarul Vasile Pană

Un exemplu impresionat de omenie vine din partea unui pensionar din Slobozia. La 78 de ani, Vasile Pană lasă deoparte jocul de table din parc și străbate orașul pentru a alunga singurătatea din casele oamenilor de vîrsta sa. Fără să le ceară ceva în schimb, el le oferă sprijinul de care pînă și Dumnezeu îi privează și se bucură cînd îi vede fericiți. Ceea ce-l motivează să fie voluntar pentru pensionarii singuri din oraș ne spune chiar el: «Singurătatea este cea mai mare boală. Îi înțeleg, eu îi înțeleg cel mai bine și vreau să fiu alături de ei, cîte zile voi mai avea!».

Destine la indigo
Blocurile din Slobozia ascund în spatele ferestrelor destinele a sute de pensionari, uitați de toată lumea. Familie, prieteni sau apropiați, toți cei alături de care și-au petrecut anii frumoși ai tinereții, au tras cortina peste vieților lor ca și cînd n-ar fi existat vreodată. Bătrîni și neputincioși, acești oameni se hrănesc în fiecare zi cu amintirea vremurilor trecute. Și-ar plînge amarul pe umerii cuiva, însă, din păcate, dincolo de ziduri, nu este nimeni care să-i asculte. Poveștile tuturor sînt identice, la fel și suferința. În timp ce unii așteaptă moartea resemnați, alții se chinuiesc să lupte cu viața măcinați de boli grave și țintuiți la pat. Strigă cu toții după ajutor, însă glasul lor se amestecă cu vuietul străzii și se pierde în depărtare. Nimeni nu este acolo în clipele cînd spaima și groaza lovesc cu putere trupurile secătuite de vlagă din cauza trecerii timpului. E greu să fii bătrîn și, mai ales, singur. Nimeni nu-ți înțelege starea, nimănui nu-i mai pasă de nevoile, dorințele sau plăcerile pe care le-ai avut cîndva și pe care vrei să le mai simți. Măcar o singură dată... Oamenii te privesc indiferenți, fără să te întrebe dacă ți-e bine sau dacă astăzi ai avut ce să mănînci. Ori, dacă ai avut puterea să te ridici din pat și să faci cîțiva pași prin casa goală...

Un voluntar cu suflet de artist
Slobozeanul Vasile Pană, în vîrstă de 78 de ani, este unul dintre acele sute de pensionari ai Sloboziei care înfruntă singurătatea. Se chinuie cu ea de 8 ani, de cînd a soția a trecut la cele veșnice. Pentru el a fi singur este cea mai mare povară. Un greu imens pe care trebuie să-l care în spinare zi de zi. «Singurătatea este cea mai groaznică boală. Nimic pe lumea aceasta nu este ca ea. E greu și mi-e tare greu atunci cînd sînt singur acasă. Sincer mi-e greu să vorbesc despre asta...» spune bătrînul, cu ochii aproape în lacrimi. Fost absolvent al Academiei Naționale de Arte Plastice, bătrînul Vasile Pană își alungă suferința pictînd. Culorile, pînza și pensulele sînt singurii prieteni care i-au mai rămas. Tocmai de aceea a decis să împartă bucuria pe care i-o transmit tablourile pictate de mîinile sale cu alți pensionari care trăiesc în singurătate. Așa a devenit voluntar pentru semenii săi. Străbate străzile orașului și bate la uși nedeschise de ani buni, ținînd în brațe cîte un tablou, pe care-l oferă celor care se încumetă să-i deschidă. Iar dacă aceștia mai au nevoie de cîte ceva ajută, fără să refuze, pentru că-i poate înțelege. «Ceea ce transmite pictura, calificată ca fiind cea mai cerebrală artă, am zis că trebuie să simtă și semenii mei. În Slobozia sînt destul de mulți oameni intelectuali care trăiesc acum singuri și care pot să înțeleagă asta. Sînt oameni cu pregătire profesională deosebită. Vorbesc despre medici, profesori, oameni intelectuali. Tocmai de aceea am decis să se bucure și ei și să le ofer cîte un tablou!» își motivează bătrînul gestul.

Gîndurile unui bătrîn singur
În cea mai însorită zi a lui ianuarie, l-am însoțit pe vîrstnicul Vasile Pană într-una dintre vizitele sale. Am ajuns alături de el în casa lui Gheorghe Petre, în vîrstă de 80 de ani, care a uitat de cînd se luptă cu singurătatea. Ușa apartamentului aflat la parterul unui bloc din inima Sloboziei se deschide încet, iar un bătrîn cu tîmple albe și rotofei ne poftește în casa sa. Privirea i se înseninează cînd își vede odaia plină de oaspeți și începe să depene amintiri din vremurile tinereții. Glasul întristat devine hîtru, iar poveștile nu mai contenesc. Ne-a atras atenția cea a anilor petrecuți în îndepărtatul Congo și băștinașelor pe care le-a cucerit doar cu o singură privire. «Cea mai frumoasă poveste a mea a fost în Africa. 3 ani am fost în Congo. Am făcut treabă, am muncit în agricultură, le-am demonstrat cît de bine se face agricultură în România. I-am învățat cum se cultivă porumbul, orzul, orezul... Că altceva nu crește la ăia acolo. Cel mai mult mi-au plăcut femeile lor. Frumoase dom’le și iubeau așa de bine... Că și-acum cînd îmi aduc aminte m-aș întoarce îndărăt!» spune bătrînul cu zîmbetul pe buze. Voluntarul Vasile Pană îl roagă să ia loc pe pat, iar dintr-o sacoșă scoate tabloul pe care i l-a pregătit. «Este pentru dumneavoastră, sper să-l primiți cu plăcere...» spune omul. Cei doi își dau mîna și-și promit unul altuia că vor încerca împreună să facă viața mai frumoasă altor pensionari la fel de singuri ca și ei...

9 Februarie 2016, 09:35 (3118 vizualizări - 4 comentarii)