REPORTAJ

Ciobanii de la Sudiți

Ialomița e plină de stâne. De la un capăt la altul, aproape pe fiecare islaz comunal. Numai ciobani nu mai sunt nicăieri... Au rămas în urma lor doar poveștile. Spre Călărași, se aude că un proprietar de oi și-a adus ciobani de Italia, că de-ai noștri nu mai găsești. Altul se plânge că ciobanii lui îi vând oile pe un pet de bere. Când îi zărești din goana mașinii, la marginea drumului, nu seamănă cu ima­ginile bucolice din pliantele despre România.

Stâna lui Vasile Șerban Stâna e cum treci de Sudiți, înspre Săveni. O vezi din șosea, în mijlocul arșiței. E una din multe, că satul are 8000 de oi, poate mai bine... Dar Vasile Șerban paște doar vreo 650, cu miei cu tot. El și băiatul, Nicușor. Din toate, 200 sunt ale lui, 80 ale unui frate... Restul sunt ale satului, care cum a avut. Oi și capre, atât. Pentru o oaie, Vasile Șerban cere 50 de lei. Din luna lui mai, până târziu, în noiembrie, dacă e vremea bună. Ca să-l găsești la stână, trebuie să vii către seară, la mulsul oilor. Acuma, vara, vii degeaba, că oile stau să înțarce. Dar, oricum, nu prea vine nimeni. Vasile Șerban împlinește 50 de ani anul ăsta. Și e cioban de când se știe. Așa a fost și tatăl lui, la oile CAP-ului... Așa a fost și bunicul, pe vremea când oile erau ale ciobanilor și ciobanii pășteau oile peste tot. Acum, peste tot e doar aici, pe isla­zul comunal. Aici e și stâna, o cutie de lemn cât să încapă un pat și te miri ce. Nu se plânge, că satul e aproape, iar el și Nicușor fac cu rândul. Nicușor are 20 de ani și palmele aspre și mari cât lope­țile. L-a adus Vasile Șerban la stână la 13 ani și i-a fost drag de ele. Știe rostul oilor mai bine decât tatăl lui, e vrednic și supus. Poate că și-a dorit cândva și altceva, dar nu l-a întrebat nimeni. Iar acum e târziu, i-au intrat oile în sânge. Și nu le mai lasă el. Unde să se ducă?! «M-am învățat aici, între ele... Astea au fost posibilitățile! Acuma nu mai fac altceva, rămân aicea. E mult de muncă, dar în doi răzbatem...».

La mulsul oilor La 5 spre seară, soarele arde stâna de-a valma ridicând în aer mirosuri tari și grele. Lâna e aruncată vrac, lângă staul. N-o cumpără nimeni, nicăieri... Vasile Șerban o arde seara, ca să mai alunge țânțarii. În umbra mormanului de lână, un Grivei năpârlit caută umbra. Nicușor dă roată oilor, către staul. Ține în mână un toiag subțire, de oier. Toiagul e tot numai semne, făcute de el. Vasile Șerban lasă țigara pe margine, clătește două vase de aluminiu decupate, apoi mâinile... E vremea mulsului! Noroc că nu prea mai au lapte, în două ore termină. «Băiatul mulge mai repede ca mine. Nu-s mulți să mă întreacă la muls, dar el poate! Ei, am mai îmbătrânit și eu, ce să-i faci?!». Laptele proaspăt muls face spumă, ca dantela de mireasă, și bolbo­rosește po­vești neștiute despre oi. Vasile și Nicușor n-au vreme să le asculte, nu văd nicăieri poezia. Pentru ei, totul e la fel ca ieri, și ca alaltăieri, și ca întotdeauna! Doar trudă și zăduf. Șterg sudoarea cu umărul, trec oile printre genunchi și mulg într-una: «Ne-am obișnuit cu asta... Nu mi-e urât, nu mi-e în niciun fel. M-am obișnuit să plec cu ele singur și nu mă gândesc la altceva!». Nicușor ascultă absent, apoi dă să spună ceva. Apoi se răzgândește. Apoi se răzgândește iar, că e tânăr. «Zi, mă, că mă ai pe mine!» spune mai mult pentru sine. Degeaba îi întrebi de vorbă, niciunul nu vorbește mult. Întrebăm și noi, ca orășenii, dacă oile au nume. Nicușor ridică ochii și zâmbește a mirare: «Da’ ce, e una-două? Am două sute! Ce-ar mai fi, să le știu și după nume?».

3 August 2019, 12:10 (8097 vizualizări - 0 comentarii)