REPORTAJ

Oameni uitați de Dumnezeu pe Pământ

În Ialomița, căminele de bătrâni pot fi numărate pe degete. Unul dintre ele este cel de la Țăndărei, pe strada din fața Gării, ascuns în capătul ei. Este finanțat de autoritățile locale și asigură servicii de specialitate pentru 35 de rezidenți. Sunt oameni care așteaptă să «plece», suspendați între două lumi, uitați de Dumnezeu pe Pământ. Suntem noi, cei care le vom lua locul peste 20, 30 sau 40 de ani...

Fața Gării, la capăt de linie
Ca să ajungi la Centrul Social din Țăndărei este o adevărată aventură. Strada a intrat recent în reparații capitale, iar lucrările se anunță de durată. Pentru bătrânii de dincolo de gard însă, toate acestea sunt deșertăciune. Au ales să vină aici și au ales să rămână. Clădirea e o fostă Policlinică cu etaj, construită pe vremea comuniștilor. Pe dinafară, încă mai păstrează ceva din spiritul acelor vremuri. Înăuntru însă totul e diferit... Filtre pentru blocarea Coronavirusului, curățenie de farmacie, camere îngrijite... Și, peste tot, bătrânii privind în gol... Pentru că știu că de aici vor pleca o singură dată. Ultima dată. Elena Baboi împlinește 90 de ani în mai. A venit aici acum 2 ani și 4 luni pentru că nu putea să mai meargă. Și era singură cuc, lângă o casă de țigani. Are o fată care stă la bloc și amintiri frumoase cu bărbatul care «a fost om bun» și pe care l-a îngrijit până la 92 de ani. «Eu am fost casnică, maică... Că așa se spune acum. El lucra la CFR. Și când venea din tură îl hrăneam, îl cinuiam, îl lăsam să doarmă... Iar când se trezea, îl trimiteam la târg cu roșii și ardei. Și după ce munceam în curte mai luam un salariu și ne creșteam copiii fără să ne știe nimeni, că așa erau vremurile atunci...». Elena Baboi nu e singură. Împarte camera cu alte două doamne. Maria Chivu are 85 de ani și baiat acasă... Dar n-a mai vrut să stea cu el și s-a hotărât să vină aici. «N-a fost greu să vin, a fost greu să rămân... Că mi se face dor de casa mea! N-am eu de toate ca aici, dar era casa mea... Și când nu mai pot, sun băiatul și îi spun că vin. Stau o sâmbătă, stau duminica, apoi mă întorc aici. Cât mi-o fi scris!». A treia doamnă a camerei e Floarea Ioșca. Are 84 de ani și a venit aici acum 4 ani. «Nu mai puteam să fac față acasă... Când am venit, mergeam de-a bușilea. Iar acum asta e casa mea. Am tot strictul necesar, conacul e conac... Eu sunt vădană de tânără, că bărbatu meu a murit la 43 de ani. Iar eu i-am luat locul lui de muncă și mi-am crescut copiii. Doi mi-au murit, că așa a vrut Dumnezeu! Și când m-a distrus boala, am venit aici...».

Înainte de «plecare»
Viețile bătrânilor din Centru încap în 4-5 fraze. Atât rămâne după o viață de om... Sau atâta suntem noi capabili să mai ascultăm. Pe Viorica Radu am cunoscut-o pe hol, la scară. Are și ea 90 de ani, împliniți la 1 martie. I-a petrecut cu doamna primar, la un pahar de coniac. «Eu am fost învățătoare... Și nu vreau să mor, că mie nu-mi place la cimitir! Tăticul meu a fost notar în Primărie... Și o cunosc pe doamna primar. Am băut un pahar de coniac cu ea, de ziua mea... A ținut minte că vreau și mi-a adus o sticlă! Dar am băut numai un pahar, că nu am voie...». Holul e plin de rezidenți. Niciunul nu are mai puțin de 70 de ani... Gheorghe Șiocu e tânăr, are doar 75! A fost podar, la podurile dunărene. Și ar vrea mai mulți bani la pensie: «Nu sunt mulțumit de ea! Aș vrea să fie mai mare... Puteți dumneavoastră să mă ajutați?!». Nu putem! Milca Tudose are 80 de ani și nu mai știe de când este aici. A obosit să țină minte. Iar acum e bolnavă, are diabet... Stă în centru de 7 ani pentru că «pensia e proastă, pensie de CAP...». Nu-și dorește nimic, pentru că are de toate. Doar să vină mai repede ziua «plecării». Despre «plecarea» bătrânilor povestește directoarea Centrului, Valentina Nedelcu. E aici de 11 ani. Nu vorbește niciodată despre moarte. Ci doar despre rezidenții care «pleacă»: «Anual oferim servicii unui număr de 45 de rezidenți. Asta înseamnă că 10 dintre ei „pleacă“ și nu se mai întorc... Ultimul a „plecat“ acum două zile...» ne spune încercând să-și ascundă tremurul glasului. În anii de când lucrează la Centru, doamna Nedelcu numără pe degete bătrânii care s-au întors la casele lor. Ceilalți au «plecat» când au fost chemați... În ultima vreme, tot mai repede pentru că Centrul se transformă, încet, încet, într-unul care preia cu prioritate cazuri sociale. Ca să ajungi aici, plătești 60% din pensie. Restul suportă municipalitatea, prin Consiliul Local. 1,8 milioane de lei anual. Banii cheltuiți cel mai bine din întreg bugetul orașului, am spune noi, dacă am fi întrebați. Dar nu ne întreabă nimeni...

15 Martie 2020, 12:50 (6170 vizualizări - 6 comentarii)

Citiți și:
Complexul de Servicii Sociale Țăndărei, sprijin pentru vârstnicii din comunitate

Comentariile cititorilor:

obiectiv:
(20 Martie 2020, 12:40)
Buna ziua ! Pentru acesti oameni minunati , cred ca putem face bucurii nesperate.Ma gandesc la parastasele care le facem noi ,pentru parintii nostii sau apropiati.Decat sa facem la restaurante cu rudele , mai bine aducem pachete aici.Spre regretul meu , n-am stiut de existenta acestui camin, si am facut pomenirea mamei mele la restaurant pana acum.Cred ca aprobarile nu sunt o problema deosebita.

Andu:
(16 Martie 2020, 17:25)
Da. Suna frumos

obiectiv:
(16 Martie 2020, 16:20)
Buna ziua ! Un lucru de isprava prt cei intelepti care, se ocupa cu daruire si omenie de semenii nostii.Doresc sa stiu daca doamna Radu Viorica are 2 fiice.Daca da , cu una din ele am fost colega la scoala generala din acest oras.Felicitari domna primar !

LuCOVID cel Galben:
(16 Martie 2020, 12:41)
Sa multumeasca PNL, daca mai scapa pana la pensia marita cu 40%! Pana si DIASPORA s-a intors cu fata la ei fara sa stranute!

Aurelia :
(15 Martie 2020, 19:31)
Dumnezeu sa i aibă în pază și pe ei și pe cei care au grijă de ei.

George:
(15 Martie 2020, 18:47)
Felicitari Consiliului Local Tandarei pentru felul in care respecta batrinii cu probleme!