REPORTAJ

Tâmplarul de pe Facebook

A terminat un liceu tehnic. Dar a iubit de când se știe artele frumoase. Așa că în 1996 a decis să renunțe la slujbă și să trăiască din tâmplărie. Primul lucru ieșit din mâinile sale a fost tocul ușii. Acum este unul dintre cei mai căutați tâmplari din Slobozia. De la foișoare la scări interioare sculptate în lemn și de la mobilă la căsuțe pentru pisici, nimic nu îi e străin. Dacă nu credeți, îl găsiți la un click distanță căutând «Mobilier de grădină Gigi Iancu».

La un click distanță Pe domnul Gheorghe Iancu l-am găsit cu un simplu click. E acolo de când e Facebook-ul și dinainte de el. Ne-a primit în atelierul din curtea casei, un­deva pe strada Aurora. Înăuntru miroase a lemn de brad și a curățenie. Iar Gigi Iancu, la 60 de ani trecuți, ne spune povestea unei vieți pe care oricine și-ar dori-o. Aceea în care ai curajul să devii propriul tău stăpân. «Prima mea slujbă a fost la Combinat. Așa erau vremurile în anii ’80. Dar nu mi-a plăcut... Mi-aduc aminte că pe vremea aia se pictau tablouri mari, cu Ceaușescu. Făceam ce făceam și mă dădeam pe lângă meșterii ăia să văd cum fac... Bine, ei lucrau tablouri mari, foloseau alte tehnici. Dar pe mine mă atrăgea ce făceau ei, nu ce munceam eu...». De la amintirea asta la ziua când a avut curajul de a renunța la locul de muncă au trecut 15 ani. Între timp a cochetat cu pictura, a lucrat ta­blouri la comandă, le-a vândut ca să-și cumpere culori și pensule... Iar într-o bună zi, prin 1996, a spus gata: «Îmi plăcea să pictez, dar mai mult îmi plăcea lemnul. Primul lucru ieșit din mâna mea a fost un toc de ușă. Al meu se stricase. Nu știam nimic despre tâmplărie atunci...». Își amintește iar. Acum «mobilier de grădină Gigi Iancu» este un brand local. Iar tâmplăria din lemn nu mai are secrete pentru el. Deși e modest și ne spune că omul cât trăiește învață.

Pasiuni care țin de foame Atelierul lui Gheorghe Iancu e mai degrabă sobru. N-ai crede nici în ruptul capului că aici s-au făcut foișoare, balansoare, mese și scaune care țin trei vieți, mobilier pentru fântâni, case pentru câini și pisici... Și, în general, tot ce poate fi lucrat în lemn într-o grădină de om cu dare de mână. Pentru că da, Gheorghe Iancu lucrează pentru cei care își permit. «Asta nu înseamnă că lucrez scump... Dar nu toată lumea are grădină acasă și nu toată lumea își permite un foișor! Trebuie să ai o oarecare stare ca să le ai... Eu cer pe munca mea bani cât materialele pe care le cumpăr. Și fac ce își dorește clientul! Așa am ajuns să fac case pentru pisici sau podețe în grădinile oamenilor. Ei vin cu ideea, eu o pun în practică... Și nu există nimic ce nu poate fi făcut, dacă ai răbdare și îți place meseria!». În cei 25 de ani de când lucrează ca tâmplar, Gheorghe Iancu nu și-a căutat niciodată clienții și nu și-a făcut griji că va muri de foame. «Când am renunțat la slujbă, ne­vasta m-a întrebat dacă sunt sigur că fac bine... Nu eram, dar îmi plăcea să lucrez cu lemnul. Iar pasiunea asta, că nu știu cum să-i spun, a fost norocul meu. Niciodată n-am murit de foame și am avut mereu ce pune pe masă. M-am rugat la Dumnezeu să mă ajute și n-am alergat niciodată după clienți. M-au găsit ei singuri când au avut nevoie... Iar de când cu Facebook-ul, singura mea grijă e să pot să lucrez în fiecare zi!».

În viață trebuie să faci ce îți place
Îl rugăm să ne explice meseria. Ne arată o freză de găurit, un spiral și o rindea. E tot ce ai nevoie, dacă vrei să pui o pâine pe masă: «Sigur, trebuie să muncești cu măsură... Puteam să fac mobilă de serie, să angajez oameni, să produc de dimineață până seara. Nu mi-am dorit asta! Am firmă, tai factură, muncesc cât pot și sunt propriul meu stăpân. Eu zic că asta e tot ce contează în viață!». Când obosește de lucrul cu lemnul, Gheorghe Iancu se relaxează pictând. Ne arată un tablou mic, pastelat, cu casa părintească, apoi o lucrare uriașă, pictată în relief cum a învățat în tinerețe. Apoi își amintește cum a căpătat dexteritatea de a lucra: «Într-o vreme, trimiteam tablouri cu peisaje în Moldova... Se vindeau bine și repede, oamenii voiau să le aibă. Așa că primeam comanda dimineața și până seara trebuia să fie gata. Așezam 5-6 tablouri în linie și lucram. Întâi pomii, apoi casa sau lacul, cerul... Mă rog, ce făceam eu acolo... Și după 4 ore aveam 5 tablouri la fel, te și mirai că e posibil. Nu trebuia să aștept decât să se usuce culorile...». Acum după o viață de muncă, Gheorghe Iancu așteaptă un tânăr care să preia ștafeta. Încă mai crede că într-o zi are să-i bată cineva la poartă și o să-i spună: «Meștere, învață-mă și pe mine meserie!». Au mai venit, își amintește, dar n-a fost scris. «În viață trebuie să faci ce îți place... Altfel nu te trage inima să muncești!» ne spune șoptit, înainte să plecăm.

16 Ianuarie 2021, 12:10 (5583 vizualizări - 1 comentariu)