«Apocalipsa după Rusalii» de la Fundata

În urmă cu 60 de ani, în noaptea de 17 spre 18 iunie, 40320 de persoane au fost strămutate din Banat în Bărăgan, «în cadrul celei mai ample acțiuni de deportare din istoria contemporană a României». La sfîrșitul săptămînii precedente, supraviețuitorii și urmașii a ceea ce istoria avea să rețină ca fiind «Apocalipsa după Rusalii» s-au întîlnit la Fundata pentru a comemora momentul și a ne reaminti că «o asemenea barbarie nu trebuie să se mai repete nicodată!». Însă barbaria s-a repetat, dar în alt fel, căci istoria e crudă cu cei care o uită...

Sîmbătă, la monument
La 10.00, ora fixată pentru începerea festivităților, în jurul monumentului sînt strînși vreo 200 de oameni. Toată lumea așteaptă sosirea episcopului Vincențiu și a oficialilor invitați la comemorarea evenimentelor de acum 60 de ani. Cei mai mulți dintre cei prezenți sînt tineri, urmașii d.o.-iștilor de acum 60 de ani. Bătrînii îi poți număra pe degete și în pozele din expoziția improvizată pe panourile de lemn, în plin soare. Pe degete se numără și ei, căutîndu-se în poze «Uite-l pe Pandele! S-a prăpădit, săracu’! Iar dincolo e Rada lu’ Năstase. Și ăsta sînt eu! Aici eram la o nuntă, nu mai știu anu’!».
Îl cheamă Arcadie Gagea și avea 10 ani cînd a a fost deportat aici, pe Bărăgan. Acum are 70 și în toată vremea asta nu i-a iertat: «Eram iobagi, eram chinuiți ca niște rozătoare. Și de-aia nu i-am iertat și nici n-am să-i iert vreodată! Urmele sînt prea adînci!».
Nu mai apucăm să aflăm cum era, vin oficialii. Trei episcopi, trei președinți de consilii județene, sobor de preoți, purtători de serviete, șoferi, gură cască oficiali. Sînt întîmpinați după tradiție, cu pîine și sare și le binepriește. Se înghesuie toți la umbra monumentului, lîngă microfon, în loc cu verdeață. Dincolo de gardul viu, asfaltul dogorește și oamenilor le e sete, ca acum 60 de ani. Dar cui îi pasă?! E timpul pentru discursuri!

Istoria se repetă
Discursurile sînt programate să dureze o oră. Durează mai mult. Vremea se apropie de prînz și arșița devinde insuportabilă. Cînd și cînd, vorbitorii se schimbă. Acum vorbește Preasfințitul Vincențiu, episcopul Sloboziei și Călărașilor. Vorbește despre victoria luminii asupra întunericului, a credinței asupra necredinței, despre disperare, dar nu deznădejde. Într-un colț de expoziție, un fost d.o.-ist povestește despre noaptea aceea, despre bouvagoanele în care a răbdat de sete zile în șir, despre coșmarul Bărăganului și traiul în pămînt, ca șobolanii. La microfon, președintele Silvian Ciupercă frămîntă metafore înălțătoare despre modelele umane care au fost domiciliații obligatoriu în Cîmpia Bărăganului și despre drama lor colectivă, «care a lăsat urme pentru a consolida solidaritatea umană și credința în Dumnezeu». În umbra săracă a panourilor, Tamara Lututovici povestește despre drama ei personală și frica niciodată de-atunci, cînd a fost lăsată sub cerul liber, în praful Bărăganului, cu un copil de doi ani. A avut zile și ea, și copilul. Pe alții i-au mîncat șobolanii, și bolile, și sărăcia. Acum are 85 de ani și trăiește aici, a doua casă de la monument, pe dreapta. Ea i-a iertat, pentru că așa ne învață Dumnezeu. E însă una dintre puținii care trăiește cu sufletul împăcat! Cînd ne hotărîm să plecăm, soarele e în crucea creștetului și discursurile abia la jumătate. Iar din urmă, auzim scrîșnit, printre dinți: «Mama lor de bandiți! Am trăit s-apuc și ziua în care moștenitorii torționarilor de-atunci să ne țină nouă predici acum!».

26 Iunie 2011, 15:40 (12679 vizualizări - 0 comentarii)