REPORTAJ
Slobozia: Gara de 6 milioane de euro
Gara Slobozia Veche este inclusă într-un megaproiect de renovare menit să-i redea strălucirea pe care n-a avut-o niciodată și importanța pe care a avut-o odinioară. Investiția, în valoare de 6 milioane de euro, va fi asigurată în proporție de 70 la sută din fonduri europene, iar autoritățile locale au eliberat deja autorizația de construcție. Gara cea nouă va avea 307 metri pătrați suprafață desfășurată și, printre altele, și un pasaj subteran care să facă legătura cu peronul 3... Destul pentru a naște o curiozitate legitimă: qui prodest? (cui folosește?)
12 trecute fix în Gara Slobozia Veche
Gara pare părăsită de cum te aventurezi dincolo de linia taximetrelor înșirate în fața ei. La orele prînzului, în plin august, căldura încremenește tot. În fața tarabei de ziare a lui Gică Ureche un polițist fără chipiu studiază cu coada ochiului un Playboy. De cealaltă parte, la umbra unui fast-food dubios și insalubru, vreo cinci etnici, cu maiourile rulate peste burți, sparg sămînță bulgărească. În fața cișmelei publice, altădată celebră, un bărbat între două vîrste răsfoiește tacticos un ziar de scandal. Singura linie care să vede e cea de la peronul 1. Dincolo de ea se întinde o junglă pitică de costrei și mărăcini, din care se ițesc, ici colo, utilaje feroviare abandonate, vagoane jupuite de soare și, hăt spre depou, trei locomotive albastre trase pe linie moartă. Pe peron sînt 4 călători. O fată de liceu care privește plictisită în gol, un cuplu trecut de prima tinerețe care ne privește curios și un bătrîn cu mîna stîngă retezată din încheietură despre care aveam să aflăm că, la el la Malu, lumea îl știe de nea Polonic. Pe tabela de afișaj, una nouă, cea galbenă pe care ne-o amintim de acum 20 de ani a dispărut demult, următorul tren vine peste 2 ore. Numărăm cursele. Cu îngăduință sînt 20 toate. În sala care adăpostește casele de bilete recunoaștem însă aceleași grilaje din copilărie. Singura schimbare e un automat uriaș de cafea care tronează inestetic în dreapta. Și totuși ceva s-a schimbat... Dar ce?
Trei generații de ceferiști
Nicolae Gabriel este șeful stației și unul dintre cei trei șefi ai Gării din Slobozia Veche. Pentru că, probabil, afișăm o figură nătîngă, ne spune o poveste complicată despre marea schismă feroviară din ’98 care a schimbat definitiv fața nevăzută a CFR-ului și a înmulțit de trei ori numărul de șefi. Reținem doar povestea Societății de Administrare a Activelor CFR, moștenitoare a unui milion de vagoane care au dispărut precum celebra flotă a lui Băsescu, imediat după desființarea acesteia. Ne corectează îngăduitor: «Toți avem impresia că s-a furat toată țara! Nu e adevărat! În cazul CFR nu e vorba despre furat... Sau nu numai despre asta! Eu cred că, dacă mîine ar veni cineva care să vrea să facă din CFR ceea ce a fost cîndva, ar reuși. Dar nu vrea! Sau nu mai vine nimeni. Pentru că ceea ce știu eu și voi spune asta cît voi trăi este că CFR-ul are resurse, are oameni capabili și rămîne cea mai ieftină formă de transport... Altfel cum vă explicați faptul că, în Europa, transportul feroviar de călători ia amploare? Ce înseamnă asta? Înseamnă că toți avem o vină. De la călători la naș și de la ultimul angajat și pînă sus, la vîrful ierarhiei!». Convenim că subiectul e prea amplu pentru o gară atît de mică și ne întoarcem la trenuri.
În Gara Slobozia Veche majoritatea acestora sînt trenuri de marfă care trec 1000 de tone marfă pe săptămînă, pentru platformele industriale din jur. Cantitatea reprezintă mai puțin 10 procente din capacitatea reală a stației, dar suficient pentru a justifica existența acesteia. La capitolul călători, situația e mai gravă. Gara Slobozia Veche se poate lăuda cu 150 abonamente de navetă pentru elevi în timpul anului, pensionarii care beneficiază de reduceri și... cei patru călători rătăciți de pe peron: «Glumesc, desigur. Transportul de călători, de cînd am venit eu aici, în 1995, s-a redus cam cu 50 la sută. Poate și mai mult. Dar ceea ce trebuie spus, și nimeni nu o face, e că noi acordăm o maximă importanță siguranței călătorilor. Sigur, asta nu compensează lipsa de confort, vechimea trenurilor, lipsa unui orar mai flexibil.... Dar stiți... Eu sînt a treia generație de ceferiști în familie! Și, în ciuda a tot și a toate, nu mi-a fost niciodată rușine și mă mîndresc că lucrez aici!».
Povestea lui Polonic
Pe peron, cei patru călători s-au înmulțit de vreo 5 ori. Era și timpul, mai e un ceas și vine primul tren. Acum sînt de toate felurile, și mari și mici, și tineri, și bătrîni... Ne întoarcem la nea Polonic, bătrînul care trebuie să coboare la Malu. Îl cheamă Voicu Ion, are 77 ani, și a ales gara pentru reducerea de 50 la sută. A venit dimineață la oraș, cu treabă. Într-o oră a terminat de tîrguit și de atunci așteaptă în gară. A fost primul pe peron, de pe la 9 dimineața. Ne arată mîndru biletul: «Am și de sus, să știți! Că n-a vrut nașu să mă lase să merg cu doi lei. Mi-a mai cerut unu și mi-a tăiat bilet. Biletul pînă la Malu e trei lei patruzeci acum, de cînd cu scumpirea!». Gara din Malu e mai degrabă o haltă. Cît e ziua de lungă, prin ea trec trenuri cît numeri pe degetele unei mîini. Și, uneori, mărfare: «Nu mai e gară, a fost. Acum e tot o mizerie, paragină, jaf, vai de mama ei de stație. Înainte nu le puteai număra, așa de multe și de repede treceau. Dar înainte eram și eu mai tînăr, aveam mîinile întregi»... Și-a pierdut mîna, din închietură, în 1984, la un incendiu.
Și-atunci l-au adus la spital tot cu trenul, dar n-a avut noroc. Două săptămîni nu i-au făcut nimic, nici măcar o injecție: «Apoi degeaba m-au dus la București, că era tîrziu. Mi-aduc aminte ca acuma ce mi-a zis doctorul ăla. Cu mărfarul dacă te aducea, bre, și tot veneai mai repede. Da’ tot am muncit. Eram bine plătiți, aveam unde munci și ne și plimbam cu trenul... Acuma stăm să-l așteptăm! Atîta ne-a mai rămas!».
Fata babei, punguța cu doi bani, capra cu trei iezi.... Prin camera de comandă a Gării Slobozia Veche, în urmă cu 20 de ani, treceau 30-40 de angajați într-un singur schimb. Acum sînt 40 toți, iar de serviciu un singur om. Îl cheamă Mihai Frîncu și îi e dor de vremea cînd camera de trei pe patru care adăpostește luminoschema era plină de colegi și prieteni: «Mi-e dor de anii ăia, că sînt anii tinereții mele. Nu contează că au fost sub Ceaușescu, că ar fi fost sub Stalin... Sînt anii mei pe care nu mi-i mai dă nimeni înapoi! Și-apoi mai sînt și colegii, prietenii... Cînd ne strîngeam toți aici puteai să umpli cu noi o cantină. Acum sînt singur cuc toată noaptea». Mihai Frîncu apreciază că din ’83, cînd a venit la Slobozia ca impiegat de mișcare dispozitor, volumul de muncă a scăzut de peste 3 ori... și continuă să scadă. «Responsabilitățile rămîn încă aceleași și nu am voie să greșesc. Nu contează că trenurile mai au două, trei vagoane, că trec 30 de locomotive sau că sînt două, responsabilitățile rămîn, deși lucrăm cu utilaje vechi de 60-70 de ani!». Trenurile cu un vagon sînt botezate fata babei, cele cu două, punguța cu doi bani, iar locomotivele care trag trei vagoane, mult mai rare, capra cu trei iezi. Mihai Frîncu nu înțelege cum s-a ajuns aici. Știe însă că, dacă vreodată are să meargă afară, în Franța, de exemplu, unde există cel mai avansat sistem feroviar din Europa, primul lucru care are să-l facă va fi să intre într-o gară, să ceară voie la o luminoschemă de-a lor și să vadă el cu ochii lui: «Vreau să știu și eu ce-au ăia și n-avem noi de am ajuns aici. De ce la ei se poate și la noi nu s-a putut?!».
30 August 2011, 14:38 (15675 vizualizări - 3 comentarii)
Comentariile cititorilor:
(2 Septembrie 2011, 20:22)
Mai bine poll moll decat dictator. cefereu a fost ingropat de "nasi" care favorizau calatoria clandestina fara incasari in ghisee. dar si de alti baietasi cu interese si cu autobuze..
(31 August 2011, 12:29)
Aceasta gara nu o sa mai fie niciodata cum mi-o amintesc eu din copilarie,aglomerata,zgomotoasa,plina de viata.Toate vacantele le-am petrecut la bunici in satul Fratilesti,com Saveni,plecam din gara Obor sau din gara de nord si automat schimbam in Slobozia,dar de multi ani din cauza lipsei de legaturi intre trenuri,(scoase din cauza ca sunt nerentabile),ne-am orientat catre transportul rutier,cu toate ca imi este dor sa calatoresc cu trenul,sa aud zgomotul metalic inconfundabil facut pe sine.In gara Ograda unde coboram sa ajungem in Fratilesti la bunici,pe zi treceu foarte multe trenuri,(de persoane sau de marfa),pentru multi oameni acele semnale date de locomotiva la sosirea sau plecarea din gara,tineau loc de ceas,(treceu multe trenuri si aveau orar fix).Vremuri de mult apuse si care dupa parerea mea si a multor oameni nu se vor intoarce nici pe jumatate.Salutari din Bucuresti.
(31 August 2011, 04:18)
mai bine gara decat moll