REPORTAJ

Ultima casă

De dincoace  de gard, Centrul de Îngrijire și Asistență Socială din Slobozia (azilul de bătrîni) pare schimbat. Un corp de clădire nou, un aer îngrijit, persoane de vîrsta a treia picotind senin în soarele primelor zile de toamnă... Dincolo de ziduri însă, tristețea este sfîșietoare și mușcă. Mușcă din cei care sînt plătiți să vină aici să îngrijească rezidenții Centrului, mușcă din sufletele celor care n-au părăsit clădirea asta de 20 de ani și mai bine, mușcă din vizitatori ocazionali, din «aparținători», din voluntari... O dată intrat, nu mai poți fugi. Nu poți uita, nu poți rămîne nepăsător! Și, mai ales, nu poți scăpa de gîndul că, pentru cei 140 de bătrîni și bolnavi din acest Centru, aceasta e ultima casă...

Lumea din spatele datelor statistice
Viorica Todică este șeful Centrului. Lucrează aici din 1991, dar conduce Centrul din 2004. Centrul găzduiește 140 de asistați sociali, iar norma de hrană  pentru fiecare dintre ei trebuie să se încadreze în suma de 8,3 lei zilnic. Clădirea are 47 de dormitoare, răspîndite la toate cele 4 etaje, în fiecare cameră sînt repartizate cîte trei persoane, iar etajul 4 este destinat persoanelor cu boli mintale grave... Din cei 140 de beneficiari, 94 au handicap fizic și mintal, unii dintre ei sever, majoritatea irecuperabil. «Și ceilalți au diferite forme de handicap. Fizic, somatic, vizual, auditiv... Dar ceilalți au diferite boli psihice și mintale... Demență, senilitate, Alzheimer, oligofrenie... Nu știu dacă ne scapă ceva... Pentru toți acești oameni avem doar 96 de angajați. Dar și aceștia pleacă sau se pensionează. Foarte rar vine cineva să lucreze aici. Vorbesc de oameni tineri, ieșiți de pe băncile școlilor!». Ne vorbește minute în șir despre munca în Centru, despre uzura extremă, despre nevoile permanente ale bolnavilor, despre cum pleci în fiecare seară sleit de puteri și despre cum trebuie să te întorci a doua zi: «Dacă nu lucrezi cu sufletul, nu reziști. Pentru un salariu de 800 de lei, cît cîștigă aici o infirmieră, nimeni nu rămîne. Acum 20 de ani erau aici doar persoane de vîrsta a treia... Acum, majoritatea sînt oameni cu probleme psihice. Iar tendința se accentuează an de an...».

Fiecare nume are o poveste
Mamaia Ioana stă la etajul 1. Are Alzhaimer și Centrul a fost ultima soluție pentru ea. Au găsit-o vecinii, singură în casă. La etajul 2, într-una dintre camere, trei rezidente acceptă să se lase fotografiate. Privesc prin noi, dincolo de aparatul de fotografiat. Mariana stă în ultima cameră, tot la doi. Stă acolo de 20 de ani... Are atît de multe boli, că nu mai pot fi numărate. Dar cel mai tare suferă de depresie. «N-o să vină zile mai bune pentru mine... Mai rele da, dar mai bune niciodată!» ne spune ea monosilabic. Ni se explică că depresia e boala tuturor. O capătă aici și nu mai scapă de ea. Cei care sînt conștienți, suferă în tăcere, ceilalți se revoltă fiecare în felul lui. La etajul 3, Nicolae Stan e paralizat. A lucrat 15 ani, la metrou. La 32 de ani s-a întîmplat necazul: «Am fost și la mînăstire, la Cosmeana, în Vîlcea. Și i-am zis preotului: „De ce, părinte? N-am făcut rău, n-am spart case, n-am făcut crime?!“ Știți ce mi-a răspuns? „Boala nu cade pe pietre, cade pe oameni!“». La etajul patru stau copii. Copiii nu mai sînt demult copii, fiindcă au vîrste de adulți. Dar le-au rămas chipurile și legănatul. Dacă rămîi între ei, ajungi să îi imiți. Dar nu rămîi, instinctul de conservare îți comandă să pleci și să-i uiți, ca să poți trăi...

O viață de om în Azilul de bătrîni
Afară, în curtea interioară, bolnavii transportabili și «copiii» de la etajul 4 se încălzesc la soare. Nu fac nimic, nu știu să facă nimic, nu pot să facă nimic. Au sufletele ascunse sub carnea crescută strîmb, sub bolile care i-au urîțit și i-au îndepărtat de lume. Sînt pierduți și singuri. Sînt aici pentru că nimeni nu îi vrea, pentru că nouă nu ne pasă, pentru că iubim căței și pisici, pentru că vrem ca alții să le poarte responsabilitatea... Ceilalți, nu noi. Noi plătim taxe și impozite. Stana Ghica face parte dintre ei, e unul dintre ceilalți. Lucrează la Centru din 1984, de pe vremea cînd era doar Azilul de bătrîni. O întrebăm cum a reușit să supraviețuiască, cum reușește să închidă ușa în urma ei și să-i uite, după fiecare zi de muncă: «M-am obișnuit cu ei. Sînt ca o familie pentru mine și eu pentru ei. A doua familie. Și dacă lipsesc două-trei zile, o săptămînă în concediu, le simt lipsa. Iar ei mă întreabă: „Unde ați fost, de ce n-ați venit?“ Și știu că spun asta pentru că n-au pe nimeni. Străinii vin, vine și familia uneori... De Paște, de Crăciun, cînd primesc daruri, pachete... Dar vin și pleacă. Ei rămîn cu noi!».

18 Septembrie 2013, 06:28 (10654 vizualizări - 3 comentarii)